Vorbirea fratelui David Bălăuţă de la nunta de la Milcov – 25-26 octombrie 1980
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Înainte de a spune şi eu ceva, fraţilor, vreau să citesc de la Filipeni capitolul 3, versetul 7: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi”.
Aceste cuvinte ne sunt cunoscute tuturor, pentru că cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu şi le cunoaştem de mulţi ani. Sunt cuvinte scrise de Apostolul Pavel, date de Duhul Sfânt, aşa cum sunt toate Scripturile, care sunt insuflate de Duhul lui Dumnezeu, după cum este scris. Dar aceste cuvinte pe care le-a scris el aici, în această scrisoare duhovnicească către Biserica filipenilor, au avut însemnătate nu numai atunci, în vremea lui. Ci ele sunt şi trebuie să fie importante pentru tot creştinul, pentru tot omul care, după ce aude Cuvântului lui Dumnezeu, doreşte mântuirea sufletului, marea şi slăvita mântuire săvârşită de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin moartea Lui.
Fraţilor şi surorilor, credem că şi de data aceasta au trecut prin faţa noastră şi pe la auzul urechilor noastre aproape toate lucrurile care ne interesează pe toţi de aici şi care îi privesc pe toţi. Pentru că am văzut că fiecare vorbire a fost deosebită şi din toate a rămas pentru noi, pentru toţi, ceea ce ne trebuia de auzit, de ştiut sau de readus aminte şi de făcut. Adică să nu ne întoarcem tot aşa cum am venit, în urma celor pe care le-am auzit şi le-am văzut că s-au petrecut şi de data aceasta.
Unele lucruri trebuie repetate mereu, altele nu-i nevoie să se spună mereu. Altele sunt necunoscute sau neînţelese bine. Şi pentru aceasta a venit aici sufletul doritor să cunoască, pentru ca să înţeleagă de data aceasta. Aşa cum am auzit şi noi unele cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată, cum au fost în seara asta pentru fiecare dintre noi, poate.
Dar eu aş vrea să spun următorul lucru: că aici, cum arată Apostolul Pavel, cunoaşterea Mântuitorului Iisus Hristos este necesară, în primul rând, pentru ca să poţi lepăda şi să poţi lăsa lucrurile lumii – care au fost importante pentru tine, pentru mine şi pentru oricare – şi să ajungi să le vezi şi să le preţuieşti ca pe un gunoi. Pentru că numai gunoiul, de fapt, se dă afară şi se leapădă. Şi numai lucrurile inferioare, lucrurile slabe de tot, rele, care s-au stricat, dar care au fost bune odată, le arunci.
Cunoaştem viaţa Apostolului Pavel din ce se spune mai sus; şi ştim că el nu era un om de rând. El era un om de viţă aleasă, era de neam bun, făcea parte din partida aceea a fariseilor, a oamenilor înţelepţi, şi avea cultura şi filozofia vremii, învăţată la şcoala lui Gamaliel, „la picioarele lui Gamaliel”, unde învăţau numai copiii cei bogaţi ai evreilor de pe vremea aceea. Or, acum, pentru el, toate acestea ajunseseră să fie socotite vrednice de lepădat, adică să nu le mai considere ca mai înainte, să nu mai ţină seamă de ele, pentru ca să-L cunoască şi să-L urmeze de-acum pe Iisus Hristos cel Răstignit.
Deci, tot începutul ar fi de-aici: de la Iisus Hristos şi de la moartea Lui, de la răstignirea Lui. Nu din altă parte. Eu m-am gândit la acest lucru şi potrivit cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „N-am vrut să ştiu între voi nimic altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit”, şi cu ce spune Părintele Iosif. Cine a citit cărţile lui (mulţi poate nu le-au citit) îşi mai aduce aminte că el pune mare accent pe Iisus Hristos şi pe Acela răstignit. Pe cunoştinţa aceasta a lui Iisus Hristos cel Răstignit. Şi de aici deduc eu că mântuirea noastră începe de la moartea lui Iisus Hristos, nu de la învăţătura Lui. De aici începe. Pentru că învăţătura Lui se poate primi; şi se poate ca omul să ajungă foarte cunoscător al Bibliei şi al vieţii Mântuitorului, şi al lucrărilor Lui, şi al minunilor Lui, dar, cu toate acestea, să nu-L fi primit pe El ca răstignit. Şi el să nu poată să le socotească chiar aşa ca Apostolul Pavel, pe toate gunoaie. Chiar dacă cel credincios e doar un om simplu, oarecare. Lucrul acesta se face treptat, dar se începe de-acolo, de la Crucea şi de la Jertfa lui Iisus Hristos, a Mântuitorului nostru.
Ne gândim, de exemplu, că vindecarea poporului evreu în pustie, pe vremea când Dumnezeu a dat ca pedeapsă şerpii aceia veninoşi, venea din simplul fapt că fiecare dintre cei muşcaţi trebuia să se uite la chipul acela care era ridicat în tabără în formă de şarpe, făcut din aramă. Şi mulţi erau muşcaţi, toţi puteau să fie muşcaţi. Era un lucru şi simplu, dar şi curios, şi greu de crezut că mântuirea omului, vindecarea lui ar veni prin privirea aceasta. Nu era ceva pe care omul să‑l ia, să-l înghită, cu care să se ungă sau să facă ceva de felul acesta, ca să îndepărteze aşa răutatea rănii şi să nu moară.
Dar nu toţi se vindecau. Să ne gândim că Moise aşa scrie acolo, că „oricine se va uita la chipul şarpelui de aramă va fi vindecat”. Dar privirea aceasta n-o aveau toţi spre vindecare. Era de aşteptat ca omul să zică: „Dar ce înseamnă asta? A ridicat aici o prăjină cu un chip de şarpe de aramă pe ea. Şi ce-i dacă ne uităm acolo? Ce poate să fie asta? Păi dacă ar face altă minune… dacă ar face cum a făcut până acum, atâtea minuni, Dumnezeu cu noi… Dar asta ce-i? E o inovaţie a lui Moise. Şi ce vrea să spună el cu asta? Ce? Cum? Ne uităm acolo şi ne vindecăm…”. Şi aceştia nu se vindecau. Aceştia mureau, pentru că priveau, dar priveau cu indiferenţă.
Omul poate să audă, dar gândurile lui să fie în altă parte. Omul poate să privească un obiect, dar pe el să-l intereseze cine ştie ce… Şi poate tocmai acela este important să-l privească el bine. El poate să asculte ceva, dar nu cu toată inima şi nu cu tot interesul. Poate să vorbească despre ceva, dar din obişnuinţă; s-a format în aşa fel, încât el e străin de acele lucruri despre care vorbeşte. Ba încă eu am auzit că unii nici nu cred măcar ceea ce spun. Şi vorbesc foarte mult despre Hristos şi despre Evanghelie, şi despre toate minunile Lui. Parcă nu-ţi vine să crezi. Cum se face? Da, nu crede că este Hristos, – se vede aceasta din viaţa lui. Vedeţi? De ce asta? Pentru că el nu priveşte prin credinţă, cum trebuie, la aceste lucruri, la ceea ce aude şi la ceea ce ştie. Nu-i pătruns în inima lui, pentru că n-a pornit de la Hristos cel Răstignit, de unde vine şi smerirea omului, şi umilinţa lui, şi recunoaşterea păcatelor şi a greşelilor lui. Pentru că trebuie să ne simţim păcatul şi ticăloşia, aşa cum spune Apostolul Iacov: „Simţiţi-vă ticăloşia, tânguiţi-vă şi plângeţi”. Ăsta-i lucru mare, fraţilor! „Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare”. Acesta trebuie să fie un fenomen puternic venit de undeva asupra omului, asupra sufletului, ca el să poată face acest lucru. Şi să ne gândim că cei cărora le spune el aici erau oameni credincioşi! Şi ne spune şi nouă astăzi.
Deci noi avem trebuinţă de acest lucru: să ne simţim starea noastră de slăbiciune, să ştim că noi nu suntem mântuiţi prin ceea ce putem face noi şi prin ceea ce am putea împlini noi. Trebuie să ajungem să ne dăm seama că râsul nostru şi gluma noastră nu este la locul ei. Că, dacă nu avem lacrimi în pocăinţa aceasta şi-n starea aceasta dintre noi şi Dumnezeu, încă nu lucrează darul lui Dumnezeu în noi şi Cuvântul Lui, pe care-l ştim şi-l cunoaştem. Şi, dacă nu simţim acest lucru, nu putem veni la El cu toată inima, ca să fim vindecaţi. Nu ne putem preda inima Lui cu adevărat.
De predarea inimii s-a vorbit. Şi eu cuget că acest lucru, predarea inimii, nu vine dintr-o dată. Vine treptat, treptat. Omul îşi predă inima lui Hristos în măsura legăturii pe care o are cu El, intimă, adevărată, şi a încrederii pe care a căpătat-o în El. În măsura în care simte că merită să-I dea tot mai mult inima Domnului Iisus Hristos, pentru ca să poată El să facă ce vrea cu inima noastră. Inima este organul care are aici întâietate. În ea trebuie să se nască sentimentul premergător celorlalte stări, adică să se nască acolo interesul acela adevărat care să facă începutul de predare a inimii. Şi predarea inimii începe atunci când, încetul cu încetul, începi să săvârşeşti ce auzi, ce este scris şi ce citeşti. Şi să nu treci peste acestea. Dacă ai trecut din greşeală, cumva, cine ştie cum, n-ai băgat de seamă, revii imediat: „Nu, eu aşa trebuie să fac!”. Acesta este începutul de predare a inimii noastre: când te supui la lucruri care îţi sunt neplăcute şi-s venite ca o poruncă. Şi împlinindu-le pe acestea, ajungi pe urmă să te simţi aşa cum eşti şi îţi dai seama de toată vinovăţia pe care o ai în sufletul tău.
Şi Apostolul Pavel era atât de păcătos când a venit la Domnul Iisus Hristos: îi ucidea pe fraţi şi-şi dădea încuviinţarea la arestarea şi la omorârea lor. El aşa a venit la Domnul Iisus Hristos. Aşa s-a dus pe drumul Damascului şi Domnul aşa i S-a descoperit lui. Nu când era neprihănit. Dar, pentru că Dumnezeu îl alesese pentru lucrarea aceasta, ca să fie apostolul neamurilor, l-a pregătit pentru acest lucru şi l-a îngăduit să fie aşa. Ca pe urmă să facă din inima lui şi din viaţa lui ce a făcut.
Or, planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi tot acesta este. Dar trebuie să trecem prin fazele acestea, trebuie să avem începutul acesta. Şi, pentru ca să poţi face voia lui Dumnezeu, întâi trebuie s-o faci din ascultare. Căci lucrurile care vin din poruncă nu sunt plăcute… nu sunt plăcute întotdeauna. Cum să fie plăcute?… Însă pe urmă ele trebuie să ajungă să-ţi fie plăcute, să-ţi placă. Dar asta mai târziu. Atunci inima e dată şi mai mult lui Dumnezeu.
Când auzi de suferinţă, când auzi de lucruri de-acestea… tu auzi aici, dar eşti tu gata de suferinţă? Dacă ar veni acuma cineva sau mâine dimineaţă să te constrângă cumva, să facă ceva cu tine şi din tine, oare tot aşa ai cugeta, ca acum, sau altfel? Sau te-ai lepăda, nu? Pentru că starea aceea n-o cunoşti, n-o ştii cum este.
Oamenii, pentru cauza lui Hristos, pot să fie foarte prigoniţi şi trataţi foarte rău, pentru că şi asupra Mântuitorului s-a revărsat toată răutatea care era posibilă. Din cauza păcatelor noastre. A fost tratat într-un chip cum nu se poate spune de rău şi de degradant: a fost scuipat, a fost batjocorit, a fost insultat, luat în râs, ghiontit, bătut, pălmuit, încoronat cu spini (pentru că a spus că El este împăratul iudeilor), dezbrăcat şi… în sfârşit, pe toate, toate cât era posibil să le facă diavolul prin oamenii de-atunci, Mântuitorul le-a suferit foarte calm şi foarte liniştit.
Asta e, aşa credem noi, cei de la Oaste, potrivit şi cu ceea ce ne învaţă Părintele Trifa. Aşa a înţeles el mântuirea, ca şi Apostolul Pavel, şi astfel a putut primi darul acesta: ca şi el, la rândul său, prin scrisul lui, să trezească oameni din păcat, întorcându-i la Dumnezeu. Dacă nu era format în felul acesta, dacă nu era pregătit aşa, nu avea putere învăţătura pe care a dat-o el, cea despre Iisus Hristos cel Răstignit, să cuprindă atâtea suflete şi să atragă la Domnul atâtea suflete câte au fost atrase şi câte vor mai fi, din sămânţa aceasta binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că el a început de la Hristos cel Răstignit. El L-a propovăduit pe Hristos. Pe celelalte lucruri le-a amintit, nu era împotriva lor. Dar oamenii timpului de atunci (şi de astăzi) nu l-au înţeles. L-au socotit necorespunzător; de aceea i-au dat şi pedeapsa pe care a primit-o, a unui om care e vrednic de caterisire. Însă el nu era aşa şi nu este aşa.
Dacă ne uităm la celelalte confesiuni, acestea nu au în programul lor, nu au ca ţintă acest lucru: propovăduirea lui Iisus Hristos cel Răstignit. Nu! Ci propovăduirea învăţăturii. Da! Explicarea pildelor, a învăţăturii Lui, pe care o tratează, o meditează, o explică… Dar acest lucru, aşa cum se vede, nu ajută omului să-şi poată simţi ticăloşia vieţii, să se pocăiască şi să urmeze calea lepădării de sine, ca să ajungă chiar până acolo, încât să fie socotit ca lepădătura tuturor, ca gunoiul lumii acesteia. „Am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor”, aşa scrie la Corinteni. Oare chiar aşa să fi fost oare el, Apostolul Pavel? Aşa era! Desigur că aşa era! Aşa ajunsese, din cauza lui Iisus Hristos. Pentru că nu se poate altfel. Pe aici e trecerea, pe aici e drumul, fraţilor şi surorilor!
Mântuirea noastră s-a făcut în acest chip, prin moartea Mântuitorului – şi moarte prin răstignire. În vremea aceea a venit El şi a fost condamnarea Lui, când poporul roman îi condamna la moarte pe marii vinovaţi prin răstignire. (…) Şi El a avut această moarte. Nu altfel de moarte, mai uşoară, ci pe aceasta, care este cea mai grea moarte. Şase ore, Mântuitorul Iisus Hristos a fost chinuit în felul acesta, până când Şi-a dat sfârşitul. Şase ceasuri să stai bătut în cuie… Asta e o grozăvie… e ceva care… nici nu-ţi poţi da seama ce a însemnat lucrul asta.
Or, dacă a fost aşa, a fost pentru cine? Pentru noi! Pentru mine, pentru toţi. Şi atunci fiecare trebuie să ne gândim la acest lucru: „Doamne, pentru mine, Doamne, ai făcut acest lucru…”. Gândul este premergător faptelor bune sau rele. Mintea omului este ca o uzină mare. Tot felul de gânduri se pot învârti şi pot trece prin ea, dar nu sunt toate bune. Să căutăm dar ca, în gândurile acestea toate, să fie şi acesta: moartea lui Hristos pentru mine, în felul în care a fost ea. Ca să mă preocupe mereu şi să mă ţină mereu atent la aceasta: „Cum aş putea eu să ajung să pot face voia Lui şi să mă predau eu Lui cu toată inima? Căci El nu a suferit această moarte fiindcă era vinovat. El a murit în locul meu”. Şi apostolul spune: „…să-L cunosc pe El şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui”.
Deci gândul era acela cu care trebuia să-şi ridice ochii israeliţii la chipul şarpelui de aramă. Gândeau aşa: „Acesta-i chipul izbăvirii noastre”. Şi priveau la el cu încredere că se vor vindeca – şi se vindecau. Dar Moise nu le-a spus (în Biblie nu scrie) că: „Dacă priviţi cu luare aminte, dacă priviţi din toată inima, fără să vă îndoiţi, sunteţi vindecaţi”. Nu scrie aşa. Ci scrie: „Cine va privi la chipul acesta va fi vindecat”. Dar, desigur, asta se subînţelege şi nu mai e nevoie să fie scris. Pentru că acela care era într-adevăr muşcat şi care credea cu adevărat acest lucru, el se vindeca. Pentru el era o realitate acea vindecare. Şi nu era alta. Pe aceea a dat-o Dumnezeu şi trebuia să creadă în ea. Trebuia să creadă deci în ceea ce făcea Moise în Numele lui Dumnezeu, chiar dacă ei nu ştiau tot ce vorbeşte el cu Dumnezeu. El vorbea pe munte cu Dumnezeu, el vorbea în cortul întâlnirii şi, când ieşea de acolo, cu faţa luminoasă, spunea poporului ce-i spunea lui Dumnezeu. Ei puteau să-l creadă sau puteau să nu-l creadă. Şi mulţi nu-l credeau, căci îşi ziceau: „Ce este asta? Ce poate să fie asta?”. Aceia se răzvrăteau împotriva lui şi mureau. Şi câţi nu s-au răzvrătit… şi tot pe el îl socoteau vinovat. (Când citim în cartea Numerilor şi, în tot Vechiul Testament, vedem că sunt acolo atâtea lucruri care nouă ne dau de gândit. Căci tot ce s-a scris s-a scris pentru învăţătura noastră.)
Deci prin gândirea noastră vine credinţa în Hristos. În urma gândirii profunde, adevărate la tot ce a pătimit Hristos pentru noi, încep să izvorască lacrimi din ochi. Şi, dacă atunci când eşti lângă o suferinţă a cuiva (moartea unuia dintre cei dragi sau altă privelişte dureroasă) îi împărtăşeşti sentimentul de durere, lacrimile celui care suferă, când te gândeşti la răstignirea lui Hristos, la crucea Lui (nu la aceasta goală, căci crucea a fost cu Cel răstignit pe ea), nu-ţi vine simţământul acesta de durere şi de plâns? Şi nu se preface atunci bucuria ta în întristare? Sigur că se face! Iar aceasta trebuie să se petreacă mereu, nu numai o dată, cine ştie când. Părintele Trifa ştiţi ce spune? „Dragă suflete, dragă cititorule! Trebuie să ştii că numai plângând cu lacrimi amare toată viaţa ta, aşa afli mântuirea şi aşa ai mântuirea”. Adică, adeseori trebuie să faci acest lucru. Pentru că trebuie să-ţi stea în faţă mereu chipul morţii lui Hristos pentru tine. Şi de durerea aceasta a Lui trebuie să fii pătruns, că prin durerea aceasta eşti mântuit şi salvat din iadul cel veşnic şi pus în raiul lui Dumnezeu, împreună cu El şi cu sfinţii Săi. (…)
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
