Sfântul Evanghelist Matei ne spune că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îndurerat pentru făţărnicia cărturarilor şi a fariseilor din Ierusalim, se îndreaptă în părţile Tirului şi ale Sidonului. Ajuns în acest ţinut, o femeie copleşită de durere striga în urma Lui: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon”. Mântuitorul nu-i ascultă nici măcar pe ucenicii care au intervenit pentru ea. Femeia nu-şi pierde nădejdea, ci, venind, s-a închinat Lui, zicând: „Doamne, ajută-mă!” Răspunsul Mântuitorului este dur, care ar fi putut să clatine chiar şi pe un om puternic: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor”. Femeia acceptă condiţia sa umilă de femeie păgână în comparaţie cu poporul ales, dar în această umilinţă străluceşte încrederea în iubirea şi puterea lui Iisus. Ea răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Domnul exclamă cu admiraţie: „O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti!”…
Pornind de la observaţia că Apostolii nu au primit răspuns când au intervenit pentru femeie, iar femeia, prin stăruinţă, a dobândit bunăvoinţa Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atât de puternică este rugăciunea stăruitoare! Hristos vrea ca pentru nevoile noastre să ne rugăm mai degrabă noi înşine decât alţii pentru noi” (Omilia 52 la Matei, III). Cu privire la această temă a rugăciunii, a devenit cunoscut exemplul din Pateric. A venit la Avva Antonie un frate zicându-i: „Roagă-te pentru mine!”. Marele Antonie îi răspunde: „Nici eu nu mă rog, nici Dumnezeu nu te miluieşte, dacă tu nu te rogi!”
Unii cred că preoţii şi călugării, care primesc pomelnice şi danii, ascund acest adevăr, ca să fie pus în primejdie interesul material. Nu ne temem de acest adevăr, ci-l mărturisim fără perdea. Dar nu ne oprim la jumătăţi de adevăr; tot din Biblie vedem că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat ca ajutor rugăciunile Bisericii şi rugăciunile sfinţilor. Adevărul spus pe jumătate se face minciună.
Episcopii şi preoţii au primit datoria să se roage „pentru toţi oamenii” şi făgăduinţa că lucrarea aceasta „este bună şi primită” (I Timotei 2, 1-3). Cei care vor să fie pomeniţi la Sfânta Liturghie ştiu că cei care au primit o datorie mai mare au primit şi un har mai mare.
Dumnezeu a spus prietenilor lui Iov: „Robul meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el voi fi îngăduitor ca să nu mă port cu voi după nebunia voastră” (Iov 42, 8). Credinciosul care a înţeles Evanghelia, cerând şi primind ajutorul Bisericii şi al sfinţilor, îl face eficient prin smerenia şi osteneala lui.
Mi s-a spus de mai multe ori: „Eu nu cred în treaba asta cu pomelnicele! Mântuirea nu se cumpără cu bani!” Da, mântuirea nu se cumpără cu danii, dar poate că, prin evlavia lui faţă de „taina celor şapte stele”, omul va recunoaşte mai uşor vremea cercetării sale. Poate că Dumnezeu va privi cu bunăvoinţă la dărnicia smerită, datorită căreia bisericile şi mănăstirile care au luminat veacurile au ajuns până la noi. Omul strigă la Dumnezeu nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte, aşa încât dărnicia este, într-un anume fel, rugăciune.
Fără îndoială, dacă mijlocitorul nu ajunge în focul rugăciunii sale „cu strigăt şi cu lacrimi” (Evrei 5, 7) „la punctul de topire”, aşa cum am văzut la femeia de mai sus, iar dacă cel din nevoi, pentru care se roagă, nu încetează să mai facă cele rele „înaintea ochilor” lui Dumnezeu (Isaia 1, 16), totul se transformă într-o lucrare lumească pe jumătate oarbă. În acest caz, Dumnezeu dă fiecăruia după inima lui. Dar cine are şansă mai mare, cel care îşi asumă riscul şi „legile jocului”, sau cel care le ocoleşte?
Preot Petru RONCEA
