Dacă noi suntem acum precum erau ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos când El le-a spus: Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit – alţii s-au ostenit, iar voi aţi intrat în osteneala lor… (Ioan 4, 38) – atunci aceasta este pentru noi o însărcinare plină de o cumplită răspundere.
Munca noastră în această Lucrare trebuie să fie în totul vrednică de osteneala înaintaşilor noştri, continuând-o, între¬gind o şi încununând-o. Nu risipind şi nimicind sau înstrăinând rodul acestor sfinte osteneli, ca nişte urmaşi netrebnici şi risipitori care am venit într-o moştenire atât de frumoasă lăsată nouă de părintele nostru. Sau rupându-i toate gardurile şi chemând în ea toate fiarele, ca s-o răpească, s-o fure, s-o nimicească – aşa cum au şi început să facă unii… Iar noi, nişte urmaşi netrebnici, nu numai că privim nepăsători la toţi aceştia, dar chiar le înlesnim să facă aceasta cât mai cu spor pentru ei şi cât mai cu pagubă pentru moştenirea noastră…
În timp ce eu îmi scoteam astfel sufletul şi mi-l puneam tot în cuvinte ca acestea, spre a-i trezi fratelui Niculiţă, undeva în adânc, un glas al conştiinţei de creştin şi de român, pentru soarta şi dragostea Bisericii noastre şi a poporului nostru, băgam de seamă tot mai îndurerat că inima lui nu primea nimic din toate acestea. Tăcerea lui, privirea lui, nepăsarea lui arătau că el nu mai avea nimic din ceea ce trebuia să aibă un fiu al acestei Biserici. Şi aproape nimic nici din ceea ce trebuia să aibă un fiu al acestui neam.
În afară de limba pe care le-o vorbea, nu mi se mai părea întru nimic că el ar mai fi legat prin ceva de acestea sau că simţămintele inimii lui ar mai avea ceva din dragostea faţă de ele…
Încercarea prin care trecuse, în loc să-i aprindă aceste comori, i le arsese de tot, dacă le avuse…
– Hristos nu este un naţionalist, îmi zise el odată. El este al tuturor popoarelor şi nu numai al poporului român. Iar Biserica adevărată este alta, nu asta.
– E adevărat că Hristos este Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor, am zis eu. Dar, când a fost om, aparţinea şi el în primul rând poporului Său. El a spus aceasta în destule rânduri. Nu putea aduce mântuirea tuturor oamenilor dacă nu urmărea în primul rând mântuirea alor Săi! Nici Domnul Iisus şi nici ucenicii Săi n au renunţat la identitatea lor trupească de fii ai poporului Israel! Nici unul n-a spus: Eu n-am o identitate! Ci ei s-au unit cu Dumnezeu în primul rând pentru poporul lor. Apoi cu poporul lor pentru Dumnezeu. Deşi misiunea lor era universală, ucenicii Domnului ştiau că nu şi-o vor putea împlini faţă de lumea întreagă, decât împlinindu-şi-o în primul rând faţă de poporul lor, ca neam.
Cu atât mai mult noi. Şi mai ales acum, când fiecare popor îşi are trimişii săi. Noi nici nu trebuie să ne amestecăm în câmpul de lucru al altora, nici să le îngăduim să se amestece ei în câmpul nostru de lucru. Cu atât mai mult nu trebuie să li-l încredinţăm noi să ni-l lucreze ei. Mai ales că atât mijloacele, cât şi scopul lor sunt străine de noi.
Mi s-a părut în clipa aceea că el era ca mama falsă care s-a dus la judecata lui Solomon, căreia nu-i păsa dacă va fi tăiat copilul. „Dacă nu poate fi al meu, să nu fie nici al ei” – gândea ea cu duh rău şi cu suflet ucigaş (I Împ. 3, 26).
– E aşa de greu oare, frate, să pricepi cât de însemnat lucru este ca Oastea să trăiască aici? Să lucreze aici? Să rămână aici? Aici unde a pus-o Dumnezeu? Şi aşa cum a născut-o El?
10. VA VENI UN ALTUL…
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 1998- (Polsib)