Adunarea este un dar de mare preţ de la Dumnezeu, dat credincioşilor din Oastea Domnului. Dar, pentru a-şi împlini menirea, „…adunarea Oastei trebuie să fie o vatră de cărbuni aprinşi, o vatră de foc ce arde şi aprinde. Focul nu trebuie să se stingă niciodată din adunările noastre. Dar, ca să nu se stingă, noi trebuie să-l îngrijim mereu. Când pe foc nu mai pui lemne, focul se stinge. Suflaţi mereu în focul adunărilor noastre cu rugăciuni, cu predici, cu cântări etc.” (Pr. Iosif Trifa – Focul cel ceresc şi adunările Oastei). Aşadar, adunarea va fi puternică şi va da roadă numai dacă rugăciunea, predica şi cântarea vor izvorî dintr-o adevărată viaţă duhovnicească, dobândită prin harul lui Dumnezeu şi prin puterea Duhului Sfânt.
Din scrierile Oastei, ştim cât de înflăcărate erau adunările de pe vremea înaintaşilor noştri şi câtă jertfă aduceau ei pentru a putea lua parte la astfel de întruniri duhovniceşti. Întotdeauna, cu libertatea îngrădită, străbătând drumuri lungi şi grele, ziua sau noaptea, bătrâni sau tineri, mai mult sau mai puţin sănătoşi sau în putere, dar plini de dragoste de Dumnezeu şi de iubire frăţească, aduceau pe vatra marilor adunări ostăşeşti focul inimii lor, prin vorbire, rugăciune şi cântare, pline de putere. Aşa era atunci, dar vremurile se tot schimbă şi ne schimbăm şi noi, încât abia reuşim să mai ducem pe vatra adunărilor de azi focul inimilor noastre. Chiar dacă distanţele se parcurg mai repede, chiar dacă libertatea ne este garantată, ajungem mai greu la întâlnirile frăţeşti, iar dacă ajungem, suflul nostru duhovnicesc nu mai este atât de puternic încât să aprindă şi să întărească flacăra adunării. Oare de ce? În parte, răspunsul la această întrebare îl aflăm de la mulţi dintre fraţii noştri care constată şi afirmă că puterea vorbirilor a scăzut şi nu mai zguduie inimile, că rugăciunea nu mai este pătrunzătoare şi nici rostită cu lacrimi, iar cântările sunt cântate mai mult cu gura decât cu inima.
În primul rând, cel care vorbeşte trebuie să împlinească în toată viaţa lui Legea lui Dumnezeu, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel: „Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie” (I Cor 9, 14).
În al doilea rând, „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu…” (I Pt 4, 11). Fratele Traian Dorz întăreşte, fără reţinere, această condiţie, spunând: „Nu predicaţi poveşti, voi cei trimişi să luminaţi, / ci Adevărul şi Iubirea de care spuneţi c-ascultaţi (Nu predicaţi poveşti).
În al treilea rând, cel care vorbeşte din Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să o facă spre mântuirea aproapelui. Părintele Iosif Trifa ne arată deosebirea dintre predica fără rod şi predica cu rod: „De când eram preot tânăr la sate, mi-aduc aminte că, în toată duminica, predicam oamenilor zicându-le: Faceţi, oameni buni, asta şi asta, şi nu faceţi ceea şi ceea… Însă, în scurtă vreme, am băgat de seamă că o astfel de predică era fără putere. Era o predică fără Hristos… (…). Atunci am început să cercetez Scripturile şi, adâncindu-mă în Noul Testament, am aflat că, pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul, trebuie săpat mai adânc. (…). Predica şi Evanghelia trebuie să sape în suflet cu putere şi cu dar de sus… După această adâncire în mine însumi şi în Evanghelie, am stat în faţa poporului cu o predică nouă”.
Fratele Traian Dorz ne arată că adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu, care aduce în faţa poporului această predică nouă, mântuitoare, trebuie să se asemene sfinţilor mărturisitori: „Mărturisitorul lui Hristos nu trebuie să aibă pe faţă urme de îmbuibare, ci urme de lacrimi, de post, de osteneli şi de pătimiri pentru Domnul său. Urme de veghere, de înfrânare, de extaz sfânt petrecut cu Domnul sau în împărtăşirile tainice şi strălucite ale rugăciunii. Numai atunci acesta va fi un propovăduitor sfânt, de-al cărui cuvânt mulţimile vor rămâne străpunse la inimă şi fiecare va striga: Fraţilor, ce să facem ca să fim mântuiţi?…” (Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1 pg. 58).
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne facă izvor de predică nouă, care să reaprindă focul adunărilor noastre, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea celor care ascultă. Amin!
Gh. PINTILIE
