– Ingrediente ale biruinţei întru Hristos –
Acestea sunt trei stări – fapte ale creştinului din care ne împărtăşim fiecare într-o anumită măsură. Provocarea pe care vrem să o facem este aceea de a le avea în viaţa noastră într-un mod echilibrat şi care să ne dea izbândă atât în viaţa personală, cât şi în Lucrarea Oastei.
Practica rugăciunii – atât personală, cât şi împreună cu comunitatea de credinţă – este lucrarea prin care inima noastră se încălzeşte cu căldura iubirii de Dumnezeu, sufletul se spală în lacrimile căinţei, greutăţile şi încercările determină cereri stăruitoare şi înlăcrimate pentru a primi ajutorul Domnului. Atunci când rugăciunea este curată, când izvorăşte dintr-o inimă sinceră şi iertătoare, lacrimile de căinţă şi de stăruinţă se vor transforma în lacrimi de bucurie, de liniştire, iar marii rugători ajung la bucuria negrăită a contemplării lui Dumnezeu. Pentru cineva care a gustat din binecuvântările rugăciunii, chiar ale lacrimilor pocăinţei, există tendinţa de a crede că se poate opri aici. Dar atât Sfânta Scriptură, cât şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ne arată că rugăciunea trebuie continuată cu o muncă a minţii şi a mâinilor. Atât Mântuitorul, cât şi Sfinţii Apostoli, petrec mult timp în rugăciune: „El […] a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu” (Lc 6, 12). Patericul începe cu un cuvânt în care Sf. Antonie cel Mare este învăţat să practice rugăciunea şi munca fizică. Şi acelaşi Părinte Antonie a statornicit că cea mai importantă realizare a unui creştin este discernământul sau dreapta socoteală (o lucrare în mare măsură a minţii). În rugăciunea de încheiere a Paraclisului Maicii Domnului cerem „…trezire şi socoteală desluşitoare [ … ] spre îndreptarea greşelilor şi a căderilor”.
Spre a înţelege mai uşor, ca ostaşi, să luăm pildă de la bravii soldaţi patrioţi care au luptat pentru libertatea noastră. Atunci când regele îi cerceta în tranşee sau când cântau cântece patriotice se entuziasmau până la lacrimi. Dar aceste momente de încurajare erau urmate de gândirea unei strategii de luptă şi de operaţiuni efective prin care câştigau biruinţa. Un soldat fără motivaţie, fără entuziasm, fără curaj, nu va birui niciodată. Dar niciun soldat care nu ştie să îşi şteargă lacrimile şi să gândească strategic, nu va vedea clar ţinta şi nu va ajunge prea departe. Aşa este şi în războiul cel sufletesc. Lacrimile rugăciunii ne aduc bucurie, nădejde, curaj, însă şi limpezirea minţii şi a sufletului, socoteala desluşitoare şi puterea pentru munca sau lupta cu fapta. În înţelegerea ortodoxă, chiar şi practica rugăciunii neîncetate se face împreună cu munca minţii şi a mâinilor.
Îndrăznim să lansăm câteva provocări în ce priveşte căutarea acestui echilibru: rugăciune – înţelepciune – acţiune. Noi susţinem că suntem urmaşi ai Părintelui Iosif, dar adeseori s-ar putea sa-l urmăm doar de formă şi superficial. Marele teolog N. Nisiotis a arătat că urmăm cu adevărat un Părinte sau un Sfânt atunci când urmăm şi modul lui de acţiune, strategia lui de luptă. A reedita lucrările Părintelui Iosif este extrem de important, dar nu suficient pentru noi, care ne pretindem urmaşii lui. Suntem uimiţi de relevanţa şi actualitatea multora din cuvintele Părintelui Iosif. Provocarea pe care o avem este de a ne lupta întâi prin rugăciune şi apoi prin efortul minţii şi al acţiunilor noastre pentru a fi şi noi relevanţi, actuali pentru semenii noştri. Şi această provocare ar trebui să ne-o însuşim şi personal, dar şi pentru misiunea adunărilor noastre. Dacă Părintele Iosif a biruit în misiunea lui este şi datorită efortului şi jertfei uimitoare pe care le-a împlinit în viaţa sa. Succesul lui nu a fost întâmplător. Dacă în aproximativ 5 ani, tirajul foii «Lumina Satelor» a crescut de la 500 la 10.000 de numere, este pentru că Părintele Iosif a fost unul dintre cei mai buni teologi şi jurnalişti ai vremii lui. Chiar faptul că Mişcarea Oastei Domnului a ajuns în timpul vieţii Părintelui la dimensiuni şi realizări unice în Ortodoxia românească dovedeşte valoarea jertfei şi operei acestuia.
Gândind în termeni practici, modelul Părintelui ne face să ne întrebăm: Mai este rugăciunea o necesitate a sufletului nostru precum apa, aerul şi hrana pentru trup? Am depus noi eforul necesar pentru a dobândi o înţelegere profundă, relevantă a învăţăturii noastre de credinţă? Sunt faptele noastre mărturisitoare, dovedind în smerenie că ne străduim să urmăm Domnului Iisus? Este îngăduinţa, blândeţea, iertarea noastră cunoscută tuturor oamenilor (Flp 4, 5)? Cât timp petrecem pentru a pregăti poezia pe care vrem să o recităm ori cântarea ce o cântăm sau cuvântul de învăţătură pe care vrem să îl rostim? Părintele Iosif pentru a se face atrăgător şi uşor de înţeles folosea câteva mii de ilustraţii şi pilde – noi câte folosim? Cât de serios ne preocupă aceste lucruri? La muncă, tineri credincioşi, la muncă!…
Pr. Claudiu Melean
din săptămânalul duhovnicesc ”Iisus Biruitorul”
Anul XXIV, nr. 25 (897) 17-23 IUNIE 2013
