– Amintiri –
Era al treilea an de război, când sosiră şi la noi, pe la Vidra de sus, împărțelile oficiale de făină, petrol, zahăr etc. Notariatul deveni deodată centru-magazin. Femei sărace din 3 comune cu peste 10.000 locuitori începură a călători, cu desagii în spate, din depărtări de câte 15-20 kilometri la dl. ,,notarăş”, după kilogramele de făină fixate. Se publicară ,,zile de făină”, şi drumurile se umplură de sărăcime călătoare.
Prea adesea însă împărțeala de la centru se sfârşea cu lacrimi şi blesteme, pentru că nu ținea seamă de sistem şi echitate. Astfel, şi mai cu sminteală şi mai cu propteală, căpătau făină cei mai tărişori; iar cei într-adevăr lipsiți de pâine şi de… proptele, de cele mai multe ori aduceau desagii goi de făină, şi ochii plini de lacrimi. O astfel de zi de făină fu cea din X.
Se prevedea o zi mare, căci toate trei comunele au fost vestite să-şi trimită săracii după făină.
Pe la 8 ore dimineața mulțime de femei sărmane îşi aşteptau rândul în fața magazinului-central.
Magazinul era clădit din vremurile de pace cu intenţia de a sprijini învârtelile unei bănci ungureşti.
Nu este clădire mare, e mic magazin bine încheiat. Cu uşile largi, cu ferestrele luminoase, este chiar simpatic ca exterior. Ca interior e aranjat după cerințele vremii. Sticle maximale, cumpene, butoaie, saci, tot felul de măsuri mari și mici, în mijlocul cărora stă ca o bunică între nepoței lada cea mare, unde se amestecă făina şi prețurile înainte de a intra în sacii săracilor fericiţi care pot străbate până acolo.
În dreapta magazinului se ridică casele noi cu etaj ale notarului.
Micul magazin răsărit la stânga lor parcă vrea să-ți spună că el este copilul caselor mărețe din dreapta. În fața lor trece drumul de țară, între ele se desface o curte largă, ambele terenuri potrivite să poată încăpea mulțimea celor ce vin la împărțeală.
Distribuirea începe la ora 9. Abia durează scurtă vreme, şi dinlăuntru vine înştiinţarea că ,,s-a gătat făina”, alta nu mai este.
S-a gătat făina! Şi vorba trece ca un ecou dureros de la femeie la femeie.
Pădurea de capete începe a se clătina ca pornită de o adiere. Adierea creştea făcând loc unui murmur nelămurit la început, apoi desluşit, pe urmă freamătul începu să vorbească… Şi vorbea de cei 20 de porci, care făceau în coteţe unsoare din bucatele săracilor, vorbea de sutele de galițe, care culegeau prin curte grăunțele lor. Vorbea de grămezile de ouă ce le strângea petrolul satelor, şi de zahărul ce se topea făcându-se unt… Freamătul pornit în pădurea de femei mai striga apoi, că au mai rămas în magazin saci destui, plini cu <rezervă>, şi dacă azi nu-i făină pentru desagii goi, este mâine pentru cine va veni <de acasă> cu ei plini şi va trece şi va intra prin bucătărie la – magazin. Şi mai şoptea freamătul că sub magazin se află pivniță tăinuită, betonată, plină cu saci de făină şi alte articole trimise pentru distribuire.
Şi murmurul tot mai mare se făcea. În fata magazinului luă forma unui vulcan, un mic vulcan care aduna şi se umplea mereu cu durerile, necazurile, lacrimile sărmanelor femei.
Uşa magazinului se deschide şi deodată tumultul încetă. Notarul iese afară, cu protocolul şi socotelile încheiate, o cheie se aude învârtindu-se în uşa magazinului, şi cu ea nădejdea celor care mai nădăjduiau, se încuie brusc. Din oastea necăjită de femei, din liniştea clipei, se desface un glas. O femeie cu ochii plânşi întrebă:«N-avem acasă pâine, domnule, ce să facem cu copiii?» «Spânzuraţi-i şi îi puneți în pod la fum», răspunse răstit slujbaşul.
Pădurea de capete începu a se clătina şi freamătul porni mai răspicat aruncând vorbe, întrebări… «De aceea ne-ai chemat aici să ne înveți cum să ne spânzurăm copiii»… «Bărbații se luptă şi mor la front… Ne porți «dea-n bolunda», cu desagii -n spate pe drumuri… zile întregi… Nu ne ducem cu desagii goi de aici! »…
Și sute de mâini ridicară sute de desagi în sus şi cu ei odată se ridică întrebarea:
«Ce să facem cu desagii goi? »
«Legaţi-i acasă sus la grindă şi puneți copiii să lingă făina de pe ei» răspunse omul dârz… «Dacă-i aşa, să ştii că nu ne ducem de aici acasă fără făină»!
– De nu mergeți acasă, duceți-vă la dracu… zbieră mănios slujbaşul şi plecă spre cancelarie.
Din ceata femeilor se desprinse una, se apropie de dânsul rugându-l plângând:
«Dle, am acasă 7 copii, bărbatul mi-i la front, pâine n-a rămas acasă pe masă, fără pâine n-am ce căuta acasă>.
«Dar nu v-am spus să vă cărați de aici! răcni el şi mâna lui noduroasă prinse capul femeii, şi cealaltă mână se ridică să lovească.
Paharul era plin. Vulcanul clocotea de amărăciunile strânse în el.
. O femeie se aplecă în drum, ridică o piatră; altele, sutele, făcură acelaşi lucru, şi într-o clipeală oastea celor flămânzi şi batjocoriti era înarmată.
Pietrele începură a zbura spre omul legii. El, în fata neaşteptatului atac, se retrase în cancelarie. Pietrele apucară direcţia fugarului şi ferestrele cancelariei răsunară ascuțit, strigau parcă şi ele -n lume durerea sărmanilor flǎmânzi…
În vreme ce furtuna se descărca, telefonul din cancelarie bătea alarmă şi cerea ajutor.
Apărurǎ jandarmii împănati, şi astfel capul slujbaşului unguresc fu mântuit, – numai ferestrele cancelariei vorbeau despre furtuna trecută…
Am auzit noaptea glasul femeilor întorcându-se de la împărțeală, cu jandarmii strigând şi mânându-le dindărăt. Era noaptea târziu şi cum trecea această oaste de femei chinuite pe lângă casa noastră în sus pe drumul suferinţelor plângând şi blestămând, n-am mai putut odihni.
Un fior m-a sculat, mi-a pus psaltirea în mâini, m-a plecat în genunchi. Cu glas emoționat, am început a citi răspicat: «Scoală-te, Doamne, Dumnezeul meu, nu uita pe săracii tăi până în sfârşit» (Ps. 7, 32). «Înalță-te cel ce judeci pământul, înalță-te «părintele celor săraci, judecătorul văduvelor» (Ps. 67, 5) «că pe văduva şi săracul l-au omorât» (Ps. 93, 7).
Azi, pe locul unde s-a descărcat durerea sărmanelor femei, o ruină de pietre spune că a fost cândva locuință, casă de om. Străinii trecători în sus, spre casa Iancului, vorbesc că ar fi fost acolo o fabrică de … oțet, alţii clatină din cap vorbind cu îngrijorare de «curentul bolşevic», care a pătruns la munte.
Pentru noi, care cunoaştem împrejurările, ruinele nu-s altceva decât judecata Domnului, o judecată în care şi o zi de făină şi-a avut partea sa.
Pivniţa tăinuită, betonată, a fost aflată plină de saci cu făină, de haine venite pentru orfani, de saci cu opinci, butoaie pline, şi alte articole.
Pentru noi ruinele vestesc puterea şi mărirea lui Dumnezeu, căci era o vreme când pe toate drumurile plângeau şi blestemau săracii. Dar psalmistul ne îmbărbăta spunându-ne «şi încă puțin numai puţin şi nu va fi păcătosul, vei căuta locul lui şi nu-l vei afla» (Ps. 36, 10).
Blăstămurile săracilor nu puteau rămâne pe drumuri. Ele strigau pedeapsă. Şi a venit pedeapsa, căci scris este «rugăciunea celui ce blastămă întru amărăciunea sufletului său, o va auzi Cel ce l-a făcut pe el» (Sirah 4, 6).
Preot Iosif Trifa
Articol din ,,Telegraful român”, anul LXIX, nr. 9, Sibiu, 29 ianuarie 1921
