Pentru cei care au trăit anii dintre cele două războaie mondiale, asociația religioasă numită Oastea Domnului evocă un trecut de glorioase lupte duhovniceşti împotriva relelor de tot felul în care se afla societatea românească din acele timpuri. Măcinată de lipsuri şi nedreptăți, de decalajul dintre cei bogați (sau îmbogățiți din război) şi cei săraci, de pornirea spre lux şi patimi urâte, poporul român a primit cu interes chemarea lansată la Sibiu pentru o viață nouă, pentru o reîntoarcere la viața primilor creştini. ,, A fost o mişcare de pătrundere în adâncul sufletelor, de dospire a vieții cu aluatul Evangheliei, o armată de suflete ce luptau împotriva răutăților, în primul rând din ele însele”. În anul 1922, ea număra peste şaizeci de mii de suflete din toată ţara.
Faptul că oamenii care intrau în Oaste părăseau deprinderi rele, citeau din Biblie şi cântau nu numai din cântările Bisericii (acelea erau pe primul plan) ci şi unele cântări izvorâte dintr-un folclor bisericesc, foarte iubite şi cântate peste tot, i-a făcut pe unii să-i atribuie o aparență sectară. Cu toate acestea, atât cântarea cât şi cuvântările, forma şi învățătura, erau în fond o şcoală biblică, Școala de duminică. Un ierarh luminat a spus atunci că „Oastea Domnului este un răsad proaspăt în grădina Bisericii noastre ortodoxe, o mlădiță în trunchiul ei, și ea nu poate avea trăinicie decât viețuind în sânul Ei şi în duhul Ei”.
Au venit anii grei ai războiului; au venit anii şi mai grei ai dictaturii atee, timp în care Oastea, ca şi alte asociații din cadrul Bisericii, au fost scoase în afara legii. Ea şi-a adus tributul de pătimiri şi de jertfe, dar nu şi-a trădat nici o clipă idealul de la început. Cântările ei au răsunat şi răsună şi azi în toate bisericile noastre.
Trebuie să subliniem că în Oradea, chiar mai mult decât în alte părți, preoți ca Andrei Lupșa, Valer Ioja, C. Magieru, Gheorghe Coman și alții, mireni ca Pavel Malița, Pompiliu Dan și mulți alții, s-au străduit şi au reuşit să conducă Oastea pe făgaşul unei trăiri autentic creştină ortodoxă. Stau mărturii realizările importante (şi nu le putem arăta decât pe unele) pe linia filantropică şi culturală ale Oastei din Oradea şi Bihor, ca Bucătăria săracilor, unde primeau hrană caldă pe timpul iernii peste o sută de persoane lipsite, din contribuția bunilor creştini, din răscumpărarea coroanelor de la înmormântări şi din alte surse; daruri de sărbători acordate copiilor, văduvelor şi săracilor; cercetarea bolnavilor şi a celor din penitenciare, colportajul religios în valoare de sute de mii lei, și mai ales organizarea școlii pentru servitoare, în care fetelor venite de la țară ca servitoare, cele mai multe analfabete, li se dădeau cursuri de scris-citit şi asistență religioasă.
Astăzi, Biserica are nevoie, chiar mai mult decât în trecut, de lucrarea misionară a Oastei Domnului. Ea este o problemă a Bisericii noastre pe care trebuie să o rezolvăm în folosul ei. Unii au lucrat şi continuă să mai lucreze pentru transformarea ei într-o anexă a unor curente neoprotestante. Credincioşii cunosc cuvântul cel spus de întemeietorul ei, preotul Iosif Trifa, și după el de mulți fruntaşi ca Traian Dorz, învățătorul I. Marini și alții, că „Oastea este o fiică a Bisericii şi numai atâta vreme cât există şi activează în sânul Bisericii este şi se poate numi cu adevărat Oastea Domnului.
– Veniți ostaşi creştini în casa Domnului cel Sfânt; veniți să ne plecăm genunchii şi fruntea până la pământ!
Pr. Dr. Gheorghe Lițiu
Articol din ,,Telegraful român”, nr. 29-30, 1990.
