„Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ci, trăind din întunericul minţii lor în război necurmat, ei numesc pace atâtea rele“ (Septuaginta 14, 22).
Cred că această întrebare apasă pe foarte mulţi oameni din această lume, şi, mai ales, pe tineri. Cât de mult aleargă un tânăr pentru a găsi un răspuns adecvat neliniştilor sufletului lui! Îşi caută pacea în toate părţile, citeşte, priveşte, ascultă, călătoreşte, întreabă, trăieşte…
O, scumpă tinereţe, cât eşti de frumoasă şi de puternică atunci când ai găsit Adevărul! Câtă gingăşie şi sensibilitate porţi atunci când virtutea te împodobeşte minunat, dându-ţi străluciri de desăvârşită neprihănire! Cu câtă slavă se îmbracă faţa ta, când ajungi la cunoaştere; cu câtă statornicie, cu câtă bucurie!
Poate oare lumea să ne dea pace? Acea pace despre care noi ştim că este desăvârşirea şi frumosul? Acea pace care nu ne obligă la nici un lucru urât, la nici o neascultare, la nici o răutate? La nici o trădare de prieteni, la nici o cădere în derivă, la nici o prefăcătorie, la nici un egoism? O, poate lumea să ne încununeze cu laurii veşnic frumoşi ai păcii? Ar putea ea să ne conducă, chiar şchiopătând, spre drumul cel minunat al păcii, pentru ca acei care-l doresc să-l poată şi urma după puterea lor?
Răspunsul celor mai mulţi înţelepţi, care au fost dintru început şi până acum, a fost şi este: NU! Pentru că lumea a trecut peste Dumnezeu şi a căzut din ascultarea de El. Ştim cu toţii ce poate ieşi din această cădere; vedem cu ochii noştri îngrozitoarea pace pe care o lucrează oamenii. Marele scriitor Shachespeare spunea, prin gura unui erou al său: „Lumea este ca o grădină veche în care cresc buruieni“. Marele poet indian Tagore, pentru a arăta starea de decădere cumplită a lumii, spune: „Cea mai mare parte a acestei lumi e pentru noi ca şi cum n-ar fi nimic“ (Sădhană 227).
Înţeleptul Solomon spune şi el: „Toate se învălmăşesc în sânge şi ucideri, în furtişag şi vicleşug, în stricăciune şi necredinţă, în răzvrătire şi jurământ strâmb; în prigonirea celor buni şi uitarea binefacerilor primite, în pângărirea sufletelor şi răsturnarea trupeştilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor şi dezmăţ sub ochii tuturor. Căci închinarea la idolii cei deşerţi (atât de mulţi ai acestei lumi) care nici n-ar trebui pomeniţi, este începutul, pricina şi sfârşitul a tot răul. Desfătările lor sunt nişte bucurii smintite, prorociile lor sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate şi jură strâmb cu uşurinţă. Şi din două părţi va veni pedeapsa peste ei: întâi, pentru că au cugetat greşit despre Dumnezeu; şi, al doilea, pentru că, vicleni fiind, au jurat împotriva adevărului, dispreţuind tot ce este sfânt“ (Septuaginta 25-30).
Dacă pe vremea marelui Solomon au fost acestea, ce vom zice acum, dragii mei? Nu putem decât să plângem cu amar şi să ne cutremurăm îngroziţi sufletul. Că toate acestea sunt dublate, întreite, adăugate mult mai multe lângă ele. Toţi oamenii buni şi sfinţi au luptat împotriva acestora, dar lumea, lumea aceasta a înăbuşit glasul lor în sânge, moarte şi suferinţă. Unul dintre ei spune: „Am tot strigat – de când tot strig / Îmi e şi greu să tot mai spun, / Dar strig, că ştiu că vine Ziua / Să ştiţi că n-am fost eu nebun“ (T. Dorz).
Va putea lumea să ne dea pacea?
Maica ECATERINA
