Catehism

Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă[1]  (Milostenia)


.

Cât privește  ideea însăși că Biserica Ortodoxă ar fi mai curând  „contemplativă” decât „activă”, având despre caritate o concepție mai degrabă interiorizată decât exteriorizată, spirituală, iar nu instituțională, este falsă într-un sens și adevărată în altul.

E falsă dacă se înțelege prin aceasta că acțiunea e respinsă în numele contemplației, în schimb e adevărată dacă se consideră că, în perspectiva ortodoxă, acțiunea nu poate fi niciodată autonomă, ci trebuie să fie întotdeauna întemeiată pe o raportare la Dumnezeu, care acordă valoare spirituală relației cu celălalt. Caritatea „interioară” și caritatea „exterioară” apar ca două modalități complementare și indisociabile: caritatea ca atitudine spirituală interioară se exteriorizează în comportament, acțiune și viețuire exterioară, pe care le inspiră, le orientează, le dinamizează și le spiritualizează; iar acestea, la rândul lor, concretizează și autentifică atitudinea interioară.

Din perspectiva ortodoxă, practicile caritabile nu caută un sens creștin decât printr-un raport cu Dumnezeu, trăit în mod subiect de cel care le împlinește, în care acestea să-și afle izvorul, înfăptuirea și țelul, ceea ce le deosebește de actul filantropic, de acțiunea umanitară și de autorul social lipsite de o perspectivă creștină. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o acțiune caritabilă pur instituțională, obiectivă și autonomă, care să nu implice în mod activ, în săvârșirea ei, viața spirituală a celor ce o împlinesc, singura care îi poate acorda semnificația și valoarea ei creștină.

„Milostenia” face parte din procesul de transformare spirituală a creștinului. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur  face o afirmație ce poate părea paradoxală și chiar șocantă dacă nu se ține seama de contextul și intenția ei pedagogică; astfel, el spune că: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atât pentru ajutorarea nevoiașilor, cât pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac. De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adică, mai înainte de orice, o bună obișnuință a sufletului.

Valorizarea trupului a făcut ca, în mod firesc, grija față de trupul aproapelui să fie socotită de tradiția ortodoxă drept o dimensiune fundamentală a practicilor caritabile. Dacă putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie să răspundă tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile ființei lui: nevoi materiale (hrană, îngrijirea trupului, locuință, loc de muncă), dar după cum subliniază adesea Părinții și nevoi spirituale: aducându-l la Dumnezeu, dacă s-a înstrăinat de El. În Sf Scriptură și în scrierile patristice , prin cuvântul „milostenie”, termenul grec din care provine eleemosune – înseamnă, pe lângă fapta de milostenie și „milă”, „compătimire”. Astfel spus, practicile caritabile constau și în sprijinul psihologic și în ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolării și îmbărbătării. În fine, iubirea de aproapele, caritatea , socotită în spiritualitatea ortodoxă drept suma tuturor virtuților, implică o multitudine  de simțiri și purtări duhovnicești care trebuie să se manifeste în practicile caritabile.

Caritatea potrivit Părinților, se arată mai ales prin bunăvoință, bunătate, blândețe, răbdare, compătimire, binefacere… Practicile caritabile, ca gesturi exterioare, se întemeiază, sunt condiționate și cer în prealabil o lucrare lăuntrică, asupra sufletului, din care se nasc aceste stări duhovnicești, pe care tradiția spirituală ortodoxă o numește chiar praxis. Aceste principii teologice sunt ancorate într-o tradiție deopotrivă scripturistică și patristică, dar sunt alimentate și de viața Bisericii în Duhul Sfânt, aflându-și așadar, în fiecare epocă expresii noi. Primul temei al iubirii de aproapele este asemănarea cu Dumnezeu pe cât îi stă omului c putință.

  1. Aceasta înseamnă pentru om confirmarea purtării sale față de semenii săi cu purtarea Persoanelor Preasfintei Treimi una față de cealaltă.
  2. Este, de asemenea, conformare la iubirea lui Dumnezeu față de oameni.

 

Mai întâi, conformate la iubirea  Tatălui, Care pe Însuși Fiul Său L-a dat pentru oameni.

În al doilea rând, conformare la iubirea Fiului, Care, pentru noi, oamenii, S-a întrupat de bunăvoie, a îndurat Patimile și a murit pe cruce. În al treilea rând, confirmare la iubirea Duhului Sfânt, Dătătorul iubirii celei dumnezeiești, Izvorâtorul iubirii oamenilor întreolaltă și al iubirii lor de Dumnezeu. Se cade să nu uităm că iubirea de aproapele, potrivit Scripturii și Sfinților Părinți, înseamnă iubirea tuturor oamenilor, fără excepție, în mod egal. Porunca de a ne iubi vrăjmași (Lc. 6, 27-36) și de Părinți- îndeosebi de Sfântul Siluan Athonitul, în vremea noastră-subliniază acest caracter universal al iubirii care nu cunoaște hotar. Acesta este semnul iubirii creștine.

Un alt motiv pentru care iubirea desăvârșită îi îmbrățișează pe toți oamenii la fel este acela că toți oamenii sunt ființial egali și sunt cu toții de una și aceeași fire.

Dacă un întreg curent al spiritualității ortodoxe a insistat asupra unității de natură a oamenilor și asupra faptului că această natură este după chipul lui Dumnezeu, un alt curent, îndeosebi în epoca noastră – reprezentat de Vladimir Losky, Părintele Dumitru Stăniloae, Arhimandritul Sofronie, Mitropolitul Ioan Zizioulas sau Hristos Yannaras – a insistat asupra faptului că omul este deopotrivă după chipul lui Dumnezeu și ca persoană, pentru că Dumnezeu nu este doar o ființă sau o natură, ci o Treime de Persoane. De aceea acești teologi aleg să vorbească despre om ca fiind după chipul Sfintei Treimi. În același timp, ei subliniază faptul că persoana nu există decât în relație cu alte persoane și nu se împlinește  decât în „comuniune” cu ele. Afirmarea comunității de natură permite fondarea iubirii pe identitatea de sine și exprimarea deopotrivă a unității și egalității absolute a tuturor oamenilor.

 

[1]  Autorul face o introducere cu privire la locul practicilor caritabile în Biserica Ortodoxă. În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai mult „contemplativă”, decât „activă” și că are în privința carității o concepție mai curând interiorizată decât  exteriorizată, mai degrabă personală decât socială, duhovnicească, și nu instituțională. Această impresie a fost generată de faptul că multe dintre Bisericile Ortodoxe au trăit o mare parte a secolului al XX-lea sub regimuri comuniste. Dar putem observa  că în țările  care n-au avut astfel de regimuri, acțiunea caritabilă a fost foarte prezentă.

Despre iubirea creștină-Jean Claude Larchet. Rezumat