Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home ROADELE RUGĂCIUNII

ROADELE RUGĂCIUNII

ROADELE RUGĂCIUNII

74. Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm, aflând noi luare aminte şi smerenie. Aceste roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi, şi de celelalte rugăciuni grăite. Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viaţă inimii; ele îi aduc curăţenie, înlăturând risipirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu.

75. Să ştiţi că luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă. Dar uneori, lucrarea din inimă este numai mintală – săvârşită cu mintea, iar uneori cu inima, adică începută şi continuată cu o simţire arzătoare. Această lege nu este numai pentru sihaştri, ci pentru toţi cei ce au datoria să stea cu inima curată înaintea Domnului şi să lucreze în faţa Lui, adică pentru toţi creştinii. Rugaţi-vă atunci fără cuvinte – aruncându-vă în inima voastră cu gândul în faţa Domnului şi predându-vă în mâinile Lui. Asta va fi propriu-zis rugăciunea, iar cuvântul nu este decât rostirea ei, şi el este întotdeauna mai slab şi mai smerit decât însuşi duhul rugăciunii care se săvârşeşte înaintea Domnului. Rugăciunea inimii nu-şi arată niciodată roadele înainte de vreme, Ea este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului capătă pârg şi coacere de rod. Ea trebuieşte dezvoltată fără să cruţăm osteneala. Dumnezeu, văzându-ne osteneala, ne dă cele ce căutăm. Adevărata rugăciune nu este de sine însăşi lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla ! Că n-aţi întrebuinţat mijloacele neobişnuite pentru altoirea rugăciunii, nu este nicio pagubă. Aceste mijloace nu sunt de neapărată trebuinţă; se poate şi fără ele. Principalul este poziţia trupului, ci orânduirea lăuntrică. Toată lucrarea se cuprinde aici : “să stai cu luare aminte în inimă şi să priveşti la Dumnezeu ca să-L chemi”. Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să încuviinţeze metodele meşteşugite. Prea Sfinţitul Ignatie şi Părintele Macarie de la Optina de asemenea nu le aprobă.

76. Lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus, săvârşirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăşi, îşi au prin ele înşile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acesta este adunarea cugetelor, evlavia şi frica lui Dumnezeu, pomenirea morţii, liniştirea dinspre gânduri şi o anumită căldură a inimii. Toate acestea sunt roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Trebuie să ne pătrundem bine de aceasta, pentru ca să nu facem zvoană mare faţă de noi înşine şi faţă de alţii şi să nu ne înălţăm dintru una cu aceasta. Atâta timp cât în noi nu suntem numai roade fireşti, până atunci noi nu preţuim doi bani, atât după ceea ce este fiinţa lucrului în sine, cât şi după judecata lui Dumnezeu. Preţ nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumnezeu a privit spre noi cu un ochi milostiv. Prin ce anume se vădeşte această lucrare a darului, nu vă pot spune; un lucru este neîndoios, că darul nu poate veni mai înainte de a se arăta toate roadele rugăciunii pomenite mai sus. 77. Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu e un lucru prea înalt; ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită şi prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii, tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuieşte neapărat aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin niciun mijloc de acest fel. Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţiţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi, să vă aducă la înalta rugăciune. Ca această îndeletnicire să meargă cu spor, trebuie ca ori de câte ori ne apucăm de ea, să părăsim totul pentru ca inima să fie liberă absolut de toate, pentru ca luarea aminte să nu fie legată nici de vreo faţă, nici de vreo treabă, nici de vreun lucru. Cât timp ţine ea, trebuie să alungaţi toate. Îndeplinind această pravilă, nu trebuie să lăsaţi această rugăciune, ci in orice vreme, de îndată ce aveţi timp liber, să vă şi apucaţi de ea. La vremea slujbelor trebuie să fiţi treji, aţintiţi la slujbă, stând cu luarea voastră aminte tot acolo, unde se face şi rugăciunea lui Iisus. Iar de se citeşte şi de se cântă ceva de neînţeles, atunci săvârşiţi această mică rugăciune.

78. Nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim la o simplă repetare a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la niciun rezultat afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. şi aceasta fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar din afară al acestei lucrări. Esenţa lucrării este să stai cu cugetul de sine treaz în faţa Domnului întru toată frica, credinţa şi dragostea Această stare sufletească este cu putinţă să se împlinească în noi şi fără cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice. Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte şi stările sufleteşti.

79. Bun lucru este dacă rugăciunea lui Iisus sau oricare altă rugăciune scurtă se va lega de limba noastră. Aveţi doar grijă ca în tot timpul acesta să nu rămâneţi cu luare aminte în mirul frunţii, ci în inimă şi păstraţi-vă acolo nu numai câtă vreme staţi la rugăciune, ci încă şi în toată vremea oricare ar fi ea. Daţi-vă osteneala ca astfel să vă agonisiţi în inimă o anume rană a dragostei. Osteneala neîntreruptă agoniseşte curând. În aceasta nu e nimic deosebit. Nu e decât o lucrare firească (ceea ce numim rana dragostei sau cicatrice se va arăta ca o durere). Dar de aici va urma încă şi o mai bună adunare de gânduri. Principalul este însă că Domnul, văzând osteneala, ne dă ajutorul Său şi rugăciunea Sa plină de dar. Atunci inima va merge după rânduielile ei.

80. Vă e frică să nu cădeţi într-o duhovnicească iubire de plăceri ? Dar cum va nimeri ea aici ? Că doar rugăciunea nu se face pentru plăcere, ci pentru că în acest chip este o datorie să slujim lui Dumnezeu; iar bucuria este sensul trebuincios al slujirii adevărate. De aceea, în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stai cu mintea în inimă, întru evlavie şi frică, tăind şi alungând orice năzărire şi sădind în inimă o durere adusă în fala lui Dumnezeu. Aceste simţăminte : frica lui Dumnezeu şi durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge aşa cum trebuie sau nu. Când ele sunt în faţă rugăciunea este în bună rânduială. Când ele lipsesc, nu este în bună rânduială, şi trebuie să o punem în rânduială. Prin lipsa lor, dulceaţa şi căldura pot da naştere la părerea înaltă despre sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească, şi asta va fi o înşelare pierzătoare. Atunci dulceaţa şi căldura vor pleca; nu va rămâne decât simpla lor amintire, iar sufletul va crede mereu că le are. De aceasta să vă fie frică şi încălziţi mai mult frica lui Dumnezeu, smerenia şi dureroasa cădere la faţa lui Dumnezeu, umblând întotdeauna în faţa Domnului. Aceasta este lucrul cel mai de căpetenie.

81. Căldura inimii, de care mă întrebi, este o stare plăcută. Trebuie păzită şi întreţinută. Când va slăbi, s-o aprinzi mai mult, aşa cum şi faci; să te aduni cu cât mai multă putere înlăuntru şi să-L chemi pe Domnul. Ca să nu plece, trebuie să te fereşti de risipirea gândurilor şi de întipăririle ce se fac simţurilor, care nu se află în bună înţelegere cu această stare, să te fereşti ca inima să se ferească de ceva din cele văzute şi ca nicio grijă să nu înghită întreaga luare aminte. Iar luarea aminte de Dumnezeu să-ţi fie neîntreruptă şi strunirea trupului neslăbită, asemenea unui arc, asemenea unui ostaş pe linia de luptă. Iar principalul : roagă pe Domnul Dumnezeu ca să prelungească milostivirea aceasta. Cât priveşte o întrebare ca aceasta : oare semnul este acesta ? E nevoie odată pentru totdeauna să-ţi pui drept regulă ca de-a pururea să alungi astfel de întrebări, fără milă, de îndată ce vor lua naştere. Asemenea întrebări sunt născute din lucrarea vrăjmaşului. Dacă te vei opri la o asemenea întrebare, atunci vrăjmaşul îţi va da dreptate şi hotărârea : fără îndoială, că aceasta este. Că doar tu eşti un băiat bun ! Pe urmă, acest băiat bun se va înălţa pe picioroange, va începe să-şi închipuie mult despre sine, iar pe alţii să-i dispreţuiască. şi darul va pleca. Iară, vrăjmaşul pe unul ca acesta îl va păstra mereu în gândul că darul este cu el. şi aceasta este ceea ce se spune prin cuvintele : ţi se pare că ai, atunci când nu ai nimic. Sfinţii Părinţi au scris : “Să nu te măsori”. Iar ca să ieşi şi să dezlegi acea întrebare, înseamnă să te apuci să te măsori, în ce măsură ai crescut. Aşa încât binevoieşte frate, şi fereşte-te de aceasta ca de foc.

82. Într-adevăr, căldura cea adevărată e un dar de la Dumnezeu; dar mai este şi o căldură firească, care e rodul propriilor sforţări şi al stărilor de eliberare. Ele sunt depărtate una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură ai dumneata, asta nu se desluşeşte. Se va descoperi mai târziu. Gândurile au obosit, nu-mi mai dau putinţa să mă statornicesc înaintea lui Dumnezeu”. Aceasta este tocmai semnul că pomenita căldură nu este de la Dumnezeu, ci de la dumneata. Primul rod al căldurii ce vine de la Dumnezeu este adunarea gândurilor într-un singur loc şi îndreptarea lor neîncetată spre Dumnezeu. Aici se întâmplă ceva asemănător cu femeia care avea scurgere de sânge. La dânsa : “curgerea sângelui s-a oprit”, aici însă se opreşte curgerea gândurilor. Dar ce trebuie să faci ca să ajungi la aceasta ? Ţine-ţi propria căldură firească să nu ţi-o atribui întru nimic, ci numai printr-o oarecare pregătire s-o consideri ca o căldură ce vine de la Dumnezeu; apoi să te îndurerezi de sărăcia lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să te rogi neîncetat lui Dumnezeu : ;, Fii milostiv ! Nu-ţi întoarce faţa Ta ! Luminează-ţi faţa Ta ! Pe deasupra să intensifici lipsurile trupului în somn, mâncare, osteneală, şi cele asemănătoare. Totul este însă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.

83. Îndată ce te trezeşti dimineaţa, ai grijă să te aduni înlăuntrul şi să-ţi opreşti căldura. Să socoţi această stare drept o stare normală. De cum ai băgat de seamă, că nu mai ai această stare, să înţelegi că înlăuntru ceva este în neorânduială. După ce dimineaţa te-ai statornicit într-o astfel de stare reculeasă şi înflăcărată, trebuie toate celelalte îndatoriri să ţi le rânduieşti în aşa fel, încât să nu-ţi dărâme cumva starea lăuntrică, iar cât despre cele de bunăvoie ale tale, dintre acestea să nu faci decât pe acelea ce întreţin această stare; iar cele ce o strică în niciun chip să nu le faci; aceasta ar însemna să te duşmăneşti pe tine însuţi. Pune-ţi numai ca lege să păzeşti reculegerea şi căldura, stând cu mintea înaintea Domnului. Atunci această stare îţi va arăta ţie singură ce şi cum trebuie de făcut, sau ce trebuie să-ţi îngădui şi ce nu trebuie. Ajutorul cel mai puternic care ne duce către această stare este rugăciunea lui Iisus. Trebuie s-o deprindem în aşa fel, încât ea să se săvârşească acolo, unde este locul inimii. Dar pentru ca s-o deprindem trebuie să ne ostenim. Iar acum, apucă-te de acest lucru. Sau poate îţi este cunoscut ? Mi se pare că dumneata te ocupi cu această rugăciune numai în vremea pravilei. La pravilă s-o desăvârşeşti, când îi vine rânduiala şi ei, dar în restul timpului trebuie s-o faci negreşit atât şezând, cât şi umblând, mâncând sau lucrând. Dacă ea nu se ţine tare în inimă, atunci lăsând toate, să te ocupi numai de ea până ţi se va împlânta ea în inimă. Aceasta e un lucru simplu. Stai în faţa icoanelor în poziţie de rugăciune (e voie să te aşezi) şi coborând cu luare aminte acolo, unde este locul inimii, să faci acolo rugăciunea lui Iisus fără grabă, pe care s-o întovărăşeşti cu simţirea trează a prezenţei lui Dumnezeu. Fă aşa o jumătate de oră, sau mai mult. La început va fi mai greu, dar când vei căpăta deprinderea, rugăciunea se va săvârşi ca şi cum ar fi ceva cât se poate de firesc, aşa cum se împlineşte însăşi răsuflarea ta. Având o atare întocmire în cele lăuntrice, în dumneata va începe o viaţă călăuzită de minte, sau cum se spune, o lucrare a minţii. Ceea ce se cere aici în primul rând, este curăţia conştiinţei care nu trebuie să aibă vreo întinare nu numai în faţa lui Dumnezeu; dar nici înaintea oamenilor, nici înaintea ta însuţi, ba nici chiar înaintea lucrurilor. De aceea, dacă se va strecura, oricât de încet, ceva nepotrivit în gând sau în cuvânt, ceva ce tulbură conştiinţa, trebuie să te căieşti îndată în chip lăuntric în faţa Domnului, Care vede totul şi Care va împăca conştiinţa. Îţi rămâne doar lupta cu gândurile, care au atâta treabă, încât bâzâie ca ţânţarii, fără să te poţi descotorosi de ele. Învaţă-te singur cum să faci să te poţi scăpa de ele. Practica este ştiinţa. Un singur lucru îţi spun : de obicei gândurile se învârt numai în fruntea ta. Dar acestea sunt gânduri deşarte. Dar dumneata urmăreşte-le pe celelalte, pe cele care străpung inima ca o săgeată şi lasă acolo o urmă ca de zgârietură. Apucă-te îndată şi netezeşte urma aceea prin rugăciune, punând în locul ei un simţământ potrivnic. Când însă căldura stăruie să se păstreze asemenea cazuri sunt rare, şi nu mai au putere.

84. Pe limbă să ai rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului, Care se află în faţă, iar în inimă – setea de Dumnezeu sau legătura cu Domnul. Când toate acestea vor avea loc şi se vor petrece necurmat, atunci Domnul, văzând cum sileşte, îţi va da ceea ce ceri.

85. Orice rugăciune trebuie să ţâşnească din inimă, şi oricare altă rugăciune ce nu porneşte de la inimă, nu este rugăciune. Atât rugăciunile citite cât şi rugăciunile proprii, sau rugăciunile scurte, trebuie să suie de la inimă la Dumnezeu Cel care este văzut înaintea noastră. Cu atât mai mult aşa trebuie să fie rugăciunea lui Iisus.

86. Dumneata îmi ceri să-ţi lămuresc lucrarea rugăciunii. Dar nu este nimic de lămurit aici; stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi cheamă-L : “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. “Lămurirea o va da osteneala rugăciunii. Ţinând seama de felul cum se va osteni fiecare, Domnul când vede o aşa osteneală, îi va da rugăciunea duhovnicească, care este roada darului Sfântului Duh. Iată tot ce se cade să spunem şi să înţelegem despre rugăciunea lui Iisus. Iar toate celelalte născociri nu se potrivesc cu lucrarea. Prin aceasta vrăjmaşul ne abate de la adevărata rugăciune.

87. Aşa trebuie să ne statornicim cu luarea aminte în inimă şi să stăm acolo fără să ieşim de la faţa Domnului. Despre aceasta ţi-am vorbit de multe ori. Numai aşa vei băga de seamă şi fiecare fir de praf. Roagă-te şi Dumnezeu îţi va da cele cerute.

88. Atâta vreme cât este râvnă, este prezent şi Darul Sfântului Duh. El este foc. Focul se întreţine cu lemne. Lemnele duhovniceşti sunt rugăciunile. De îndată ce darul va atinge inima, se naşte îndată întoarcerea minţii spre Dumnezeu şi care sămânţă rugăciunii este. După aceasta vine cugetarea de Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu întoarce aţintirea mintii şi inimii noastre către Dumnezeu şi le ţine asupra Lui. şi cu mintea nu stă fără de lucru, fiind astfel, îndreptată spre Dumnezeu, la Dumnezeu se şi gândeşte. De aici vine aducerea aminte de Dumnezeu, tovarăşa de călătorie, care de-a pururi însoţeşte starea harică. Pomenirea de Dumnezeu nu este deşartă, ci duce negreşit la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor dumnezeieşti, cum sunt : bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata. Toate acestea adunate într-un tot, formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc, cei râvnitori în această regiune fără să mai iasă de acolo. Dar aceasta este însuşirea râvnei. De aici în chip răsturnat : petrecerea în această stăpânire sprijină şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziţi râvna ?, ţineţi toată starea prescrisă. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemână astfel de lemne şi îndată ce observaţi că focul râvnei slăbeşte, luaţi la întâmplare o bucată din lemnele duhovniceşti şi înnoiţi focul duhovnicesc. şi totul va merge bine. Din întrunirea unor asemenea mişcări duhovniceşti iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă în inimă faţă de Dumnezeu. Aceasta este străjerul şi păstrătorul stării harice. Pătrundeţi în toate acestea, judecaţi-le bine, faceţi-le loc în conştiinţă şi în inimă, învioraţi-vă neîncetat, şi veţi fi vii. Turnul dumitale este asemenea cu o chilie de pustie. Acolo poţi să nu vezi şi să nu auzi nimic. Citeşte câte ceva şi apoi meditează. Iată, totul în aceasta se cuprinde. Numai de ţi-ar da Dumnezeu căldură în inimă, care să nu mai plece ! Conştiinţa curată şi întoarcerea către Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată ar trebui să nască tocmai căldura de care e vorba. Dar toate vin din mâna lui Dumnezeu.

89. Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Când va începe să se micşoreze cea din urmă, grăbiţi-vă să o aprindeţi din nou, ştiind bine că dacă nu va veni degrabă, asta înseamnă că aţi trecut de jumătatea căii ce vă depărtează de Dumnezeu. Frica lui Dumnezeu este deşteptătoare şi păstrătoare căldurii lăuntrice. Dar e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de pravila îndeplinită cu credincioşie şi, mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte de voi înşivă, pentru Domnul. Păstraţi-vă în starea de alarmă prin toate mijloacele ca să nu adormiţi, sau dacă aţi aţipit, treziţi-vă.

ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ

90. Spune prea Cuviosul Avva Isaia Pustnicul despre învăţătură : “Bogatul înţelept ascunde înlăuntrul casei comorile sale : comoara ce se scoate afară este răpită de tâlhari şi invidiată de puternicii pământului : tot aşa şi monahul, cel care este smerit cugetător şi lucrător de fapta cea bună, îşi ascunde virtuţile, aşa cum bogatul îşi ascunde comorile sale, neîmplinind dorinţele firii căzute. El întru fiecare clipă se reface pe sine fără de prihană şi se îndeletniceşte pe sine în învăţătura cea tainică, după cele spuse în Scriptură : aprinsu-mi-s-a întru mine inima mea şi întru învăţătura mea va râde. Despre care Foc vorbeşte aici Scriptura ? Despre Dumnezeu; că foc mistuitor este Dumnezeul nostru. Cu focul se topeşte ceara şi cu focul sa usucă tina necurăţiilor spurcate; tot aşa şi prin învăţătură tainică se usucă gândurile necurate, se nimicesc din suflet patimile; se face străvezie mintea, se limpezeşte şi se subţiază gândul, se revarsă bucuria în inimă. Învăţătura tainică răneşte pe demoni, alungă gândurile rele; printr-însa prinde viaţă omul cel lăuntric. Cel ce înarmează cu învăţătura cea tainică, este întărit de Dumnezeu; îngerii îi dau putere; oamenii îl proslăvesc. Învăţătura cea tainică şi citirea fac din suflet o casă înconjurată de jur împrejur şi pusă sub chei, un stâlp neclintit, un liman liniştit şi neînviforat. Ea mântuieşte sufletul, păzindu-l de îndoială. Demonii se tulbură foarte mult şi fac larmă mare, când un călugăr se înarmează cu învăţătura tainică, care se cuprinde în rugăciunea lui Iisus : “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” ! – Şi când prin rostirea ei făcută în singurătate, propăşeşte în îndeletnicirea cu învăţătura. Învăţătura tainică este o oglindă pentru minte, o făclie pentru conştiinţă. Învăţătura tainică seacă desfrâul, îmbunează furia, ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea. Învăţătura tainică luminează mintea, alungă lenea. Din învăţătura tainică se naşte umilinţa, se sălăşluieşte în tine frica de Dumnezeu; ea îţi aduce lacrimi. Prin învăţătura tainică monahul dobândeşte o smerită cugetare fără linguşire, o priveghere plină de umilinţă, o rugăciune netulburată. Învăţătura tainică este o comoară de rugăciune; ea alungă gândurile, străpunge de moarte pe draci, curăţă cu totul trupul. Învăţătura tainică ne învaţă îndelunga răbdare, înfrânarea; celui ce se împărtăşeşte din ea îi vesteşte despre gheenă. Învăţătura tainică păzeşte mintea de închipuiri şi-i aduce închipuiri despre moarte. Învăţătura tainică este plină de toate faptele cele bune, e înfrumuseţată de toate virtuţile, nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat”.

91. Adună-te în inimă şi săvârşeşte tainica învăţătură. Prin acest mijloc, cu ajutorul darului Domnului, duhul râvnei în adevărata lui aşezare, va fi întreţinută, când prin aprindere, când prin înflăcărare. şi aceasta se va face pe o cale lăuntrică. E bine să se ştie că acesta este drumul cel drept spre o întocmire mântuitoare. Putem lăsa totul şi să ne ocupăm numai de această lucrare şi toate vor merge cu spor biruitor. şi, dimpotrivă, chiar de vom face totul, dar fără luare aminte, nu vom ajunge la roade. Acela care nu se întoarce la lăuntrul său, şi nu se îndreaptă către această lucrare duhovnicească, nu face decât să tărăgănească lucrarea. De aceea, un părinte povăţuitor are datoria să-i aducă pe ucenicii săi în această lucrare şi să-i întărească într-însa. Ei pot fi introduşi în ea chiar înainte de săvârşirea tuturor faptelor din afară, dar ca să fie aduşi prin toate mijloacele întrunite nu numai că este cu putinţă, ci e şi o datorie. Asta este de trebuinţă pentru că sămânţa acestei lucrări este sădită în pământul întoarcerii către Dumnezeu, unde ea se dezvoltă în întregime. Urmează ca această întoarcere să fie numai lămurită, să fie tâlcuită în marea ei însemnătate şi să fie călăuzită. Atunci şi toate cele din afară vor spori cu plăcere, cu grăbire şi cu chibzuinţă. Dimpotrivă, fără ea singură, toate se vor rupe, cum se rup aţele putrede. Ia aminte la regula care spune, că nimic nu trebuieşte făcut dintr-odată, ci pe îndelete, încetul cu încetul; ea trebuie să fie bine conturată, că altfel ea poate duce nu spre această lucrare lăuntrică, ci către regulile din afară. De aceea, fără să ţinem seamă că sunt şi astfel de oameni care se ridică prin mijloacele din afară către lucrarea dinlăuntru, trebuie să ne păstrăm regula neschimbată, care ne îndeamnă să pătrundem mai degrabă de-a dreptul înlăuntrul nostru şi aici să încălzim duhul râvnei. Se pare că e un lucru simplu, dar dacă nu-l cunoşti, poţi osteni cu sudoare mult de tot şi, cu toate acestea să nu ai decât foarte puţine roade. şi încă şi asta se împlineşte după însuşirile lucrării trupeşti. O astfel de lucrare e mai uşoară şi de aceea, ea atrage; pe câtă vreme cea lăuntrică e mai anevoioasă şi de aceea respinge. Dar cel ce s-a legat ca de ceva material, se materializează, se răceşte, ajunge şi mai neclintit şi, ca urmare, se depărtează din ce în ce mai mult. şi de aici se întâmplă că unul ca acesta încă de la început, va lăsa câte ceva din cele lăuntrice sub pretextul că nu li s-a împlinit vremea, încă nu le-a venit sorocul să rodească, iar mai târziu, uitându-se în urmă el descoperă că sorocul a trecut şi în locul pregătirii, el a ajuns cu totul nepotrivit pentru ele. Cu toate acestea, nici cele din afară nu trebuiesc părăsite; sunt şi ele reazim celor lăuntrice; că atât unele cât şi altele trebuiesc să meargă mână în mână… Este vădit doar, că preferinţa este pentru cele dintâi, fiindcă noi trebuie să slujim mai întâi pe Domnul cu duhul şi se cuvine să ne închinăm Lui în duh şi adevăr. şi unele şi altele trebuiesc să fie într-o supunere reciprocă, după vrednicia lor anumită, fără să se asuprească una pe alta şi fără o despărţire silită.

92. Lucrul cel mai de seamă pe care ei (Sfinţii Părinţi) l-au căutat şi ceea ce au învăţat ei, este să înţeleagă zidirea duhovnicească şi să ştii s-o ţii. Cine va ajunge aici nu-i va mai rămâne decât această singură regulă : păstrează-te înlăuntrul tău, aibi o tainică învăţătură în inimă. Învaţă-te aducerea aminte de Dumnezeu, pomenirea morţii, amintirea păcatelor, prihănirea de sine, adică descoperă mereu acest subiect şi despre el vorbeşte neîncetat lăuntrului tău – de pildă : la cine mă voi duce; sau – vierme, iar nu om. Acestea şi cele asemenea lor, săvârşite cu luare aminte şi cu simţire, este o tainică învăţătură.

93. De aici urmează că toate mijloacele de aprindere şi de păstrare a duhului de râvnă se pot prescurta aşa : îndată după ce ne deşteptăm să intrăm în noi înşine şi să stăm la locul nostru din inimă, să trecem prin toată viaţa noastră duhovnicească lucrătoare şi, oprindu-ne asupra unui subiect oarecare, să nu ieşim de acolo. Sau încă mai scurt : adună-te şi săvârşeşte în inimă învăţătura tainică.

94. Atunci când inima voastră va arde din căldura lui Dumnezeu, din această clipă se va începe propriu-zis şi prefacerea voastră lăuntrică. Acest mic foc va mistui şi va topi totul în voi; cu alte cuvinte, va începe să dea din duh tuturor până ce le va spiritualiza cu desăvârşire. Până nu va veni focul acesta mic, spiritualitatea nu se va săvârşi, oricât v-aţi sforţa în cele duhovniceşti. Prin urmare, toată greutatea este acum ca să dobândiţi focul şi să binevoiţi a vă îndrepta în această direcţie munca voastră. Dar un lucru să ştiţi că focul nu se va arăta atâta vreme cât patimile mai au putere, chiar dacă tu nu ţi le îngădui. Patimile sunt tot una cu umezeala din lume. Ca să aprinzi trebuiesc aduse din altă parte câteva lemne uscate. Iar, când vor începe să ardă, vor scoate cu încetul umezeala şi, pe măsură ce se vor usca, vor aprinde lemnele cele verzi. Astfel focul, gonind treptat umezeala şi răspândindu-se, va cuprinde şi toate lemnele puse deasupra. Lemnele întruchipează toate puterile sufletului şi toate funcţiunile trupului nostru. Atâta timp cât omul nu ia aminte la sine sunt pătrunse de umezeală, de patimi; atâta timp cât patimile sunt alungate, se împotrivesc cu încăpăţânare focului duhovnicesc… Ele răzbesc şi în suflet şi în corp şi, în acest chip, îşi întind stăpânirea asupra întregului om. Cum însă ele sunt în legătură cu demonii, aceştia din urmă pun stăpânire pe om prin patimi, care totuşi îşi închipuie că este propriul său stăpân. Din aceste legături este smuls mai întâi duhul sau cugetul tău pe care îl dezrădăcinează din ele darul lui Dumnezeu; el rupe orice legătură cu patimile şi, căindu-se de trecutul său, îşi pune în gând tare, ca de aici înainte să placă unicului Dumnezeu şi numai pentru El singur să trăiască, umblând în poruncile Lui. Stăruind în această hotărâre, duhul sau cugetul, cu ajutorul darului lui Dumnezeu alungă mai târziu patimile din suflet şi din trup şi-şi spiritualizează toate cele ce sunt într-însul. Iată că şi acum în voi duhul s-a smuls din legăturile care îl ţineau. Prin conştiinţă şi voia liberă, voi staţi de partea lui Dumnezeu. Aveţi dorirea să fiţi numai ai lui Dumnezeu şi numai Lui să-I placeţi ? Acesta este punctul de reazim pentru lucrarea voastră cugetătoare în duh. Dar atunci când duhul sau cugetul este pus din nou în drepturile lui, sufletul şi trupul mai rămân încă sub acţiunea patimilor şi îndură asupriri din partea lor. De acum nu va rămâne decât să vă înarmaţi împotriva patimilor şi să le biruiţi, să le izgoniţi din suflet şi din trup. Lupta cu patimile este de neînlăturat. Ele nu dau de bunăvoie nimic din cele stăpânite în chip neîndreptăţit. Aducerea aminte de Dumnezeu este viaţa cugetului sau a duhului. Ea aprinde însăşi râvna de a fi plăcut lui Dumnezeu, iar pe hotărârea voastră de a fi ai lui Dumnezeu o face de nezdruncinat. Acestea întăresc din nou punctul de reazim pentru o viaţă trăită în duh, trăită în chip cugetător, precum şi temeiul luptelor noastre strategice împotriva patimilor.

95. Cum îşi aprofundau duhul lor de rugăciune şi cum se întăreau mai înfocat în această rugăciune nevoitorii, Sfinţii Părinţi, şi învăţătorii noştri ? Lucrul de căpetenie pe care îl căutau, sta în aceea că inima să ardă neîncetat de dragostea singurului Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi trebuie inima, pentru că în ea este izvorul vieţii. Unde este inima, acolo este conştiinţa, atenţia şi mintea, acolo este întreg sufletul. Când inima se află în Dumnezeu, atunci întreg sufletul se află în Dumnezeu şi omul stă în faţa Lui într-o neîncetată închinare în duh şi în adevăr. Acest lucru este atât de neluat în seamă; unii îl dobândeau repede şi uşor. O, milostivirea lui Dumnezeu ! Pe cât de adânc îl zguduia frica de Dumnezeu, pe atât de repede prindeau viaţă conştiinţa în toată puterea ei, pe atât de grabnic se aprindeau în ea râvna de a se ţinea curată şi fără de prihană înaintea Domnului, pe atât de repede osteneala de a fi pe placul lui Dumnezeu sufla şi ea în acest foc şi-l prefăcea în vâlvătaie ! Acestea sunt suflete serafice, înflăcărate, repede mişcate, mult lucrătoare. La alţii însă, totul merge mai pe îndelete : Fie că astfel este întocmirea lor firească, fie că Dumnezeu are alte gânduri faţă de ei, fapt este că aceştia nu se încălzesc repede. S-ar părea că ei s-au deprins cu toate lucruri. Le ce ţin de cucernicie şi că viaţa lor merge după dreptate; şi totuşi în inimă nu este ceea ce ar trebui să fie. Astfel se întâmplă nu numai cu mirenii, ci şi cu cei ce trăiesc în mănăstiri şi chiar cu pustnicii. De aceea, Dumnezeu i-a înţelepţit, iar orânduitorii trezviei au orânduit un mijloc anumit de a altoi în inimă o necurmată rugăciune către Domnul, care să încălzească inima. Noi am amintit acest lucru de mai multe ori. Experienţa a îndreptăţit această metodă prin izbânda ei şi ea a ajuns aproape generală, iar toţi care şi-o însuşesc aşa cum trebuie, izbutesc.

96. Din experienţele duhovniceşti se poate trage o foarte îndreptăţită încheiere şi anume : cum trebuie să se desăvârşească întru rugăciune. Însăşi osteneala rugăciunii, ţinută aşa cu îndelungată răbdare, îi va duce până la cele mai înalte trepte de rugăciune. Dar ce trebuie să facă cei neputincioşi, cei lâncezi şi mai ales cei ce, înainte de a ajunge la înţelegerea focului cum trebuie să fie rugăciunea, au izbutit să se întărească în formalismul din afară şi au îngheţat în deprinderea tuturor regulilor cuprinse în tipicul rugăciunilor rostite tare prin cuvânt ? Lor le mai rămâne o scăpare : săvârşirea rugăciunii mintale către Dumnezeu în chip meşteşugit. Oare nu pentru ei îndeosebi s-a şi născocit această lucrare meşteşugită sau, cu alte cuvinte, altoirea neobişnuită a rugăciunii lui Iisus în inimă ?

97. “Dincolo de rugăciunea minţii cea lucrătoare nimeni nu poate scăpa de înrâurirea patimilor şi de urzirea gândurilor viclene, din pricina cărora oamenii vor fi chinuiţi în ceasul morţii şi vor da răspuns la înfricoşata judecată”.

98. Rugăciunea lui Iisus se află cuprinsă în numărul mijloacelor ce duc la izbândă întru deprinderea de a umbla înaintea lui Dumnezeu. şi aceasta mai întâi de toate este : să stai cu luare aminte în inimă şi să-l chemi pe Domnul, care este pretutindeni. Rădăcina unei bune întocmiri lăuntrice este frica de Dumnezeu. Ea trebuie dobândită în aşa fel ca să nu mai fugă de la noi… Ea va ţine toate în încordare şi nu va lăsa să cadă în delăsare nici mădularele şi nici gândurile, zidind în noi o inimă veghetoare şi un cuget treaz. Dar noi trebuie să nu uităm niciodată şi să ne dăm seama că izbânda în viaţa duhovnicească şi în toate desfăşurările ei este rodul darului lui Dumnezeu. Noi avem şi duhul, cugetul nostru, dar el este neputincios. El capătă putere, când se va coborî darul peste el.

99. Căutaţi şi veţi afla. Ce trebuie să căutăm ? O legătură vie şi simţită cu Dumnezeu. Asta o dă Harul Sfântului Duh, dar e nevoie ca şi noi să ne ostenim pentru a o dobândi. Dar încotro să ne îndreptăm osteneala ? Spre lucrarea de a ne aduce aminte de Domnul, ca unul ce este aproape şi chiar în inima noastră. Ca să izbutim în această lucrare, se dă sfatul ca să deprindem rugăciunea lui Iisus : “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” ! Repetând-o neîncetat, cu gândul la Dumnezeu, Care se află în inimă sau aproape de inimă. Stai cu luare aminte în inimă în faţa lui Dumnezeu şi spune : “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Toată lucrarea e cuprinsă în aceasta şi, după chiar fiinţa lucrului în sine, nimic nu se mai cere. Lucrarea este să stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi să-I spui rugăciunea. Odată cu aceasta, să ştii că rugăciunea minţii e să stai cu mintea înaintea Domnului, cu suspinuri îndreptate către El, iar rugăciunea lui Iisus : “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !” este rugăciunea de cuvânt vorbit, din afară. Prin acest mijloc, amintirea de Dumnezeu se va întări în minte şi faţa lui Dumnezeu va străluci în sufletul tău ca soarele. Pune un lucru rece în faţa soarelui şi el se va încinge. Tot aşa se va încălzi şi sufletul la pomenirea lui Dumnezeu, Care este un soare al cugetului. Iar ce va urma mai târziu, vei vedea singur. Osteneala cea dintâi este deprinderea de a repeta neîncetat rugăciunea lui Iisus; ziceţi mereu cu gândul la Dumnezeu. şi aici este întreg secretul.

100. Întrebi ce este de trebuinţă pentru rugăciunea lui Iisus. Aşa cum o faci, e bine. Adu-ţi aminte de Domnul şi numai aşa s-o faci. Lucrul acesta ţi-l aduc cu putere aminte : tu trebuie să stai cu luare aminte în inimă şi să te afli acolo înaintea feţei lui Dumnezeu, Care pretutindenea este şi, prin urmare, în dumneata, El care vede toate şi prin urmare, şi cele ce se petrec înlăuntrul tău. Ceva mai temeinic va începe, când în inimă va lua fiinţă acel foc mic. Oboseşte-te să n-o întrerupi şi ea se va împuternici în aşa măsură, încât se va repeta singură şi atunci va începe să murmure pârâiaşul, cum spunea stareţul Partenie, cel din Lavra Peşterilor din Kiev. Iar din cei din vechime a spus cineva : aşa cum tâlharii care s-au apropiat de casă, ca să se furişeze într-însa şi să o prade, îndată ce aud că înlăuntru vorbeşte cineva, nu îndrăznesc să mai pătrundă înăuntru, tot astfel, când vrăjmaşii noştri se furişează, ca să-l prade şi când colo aud că susură rugăciunea, dau târcoale în jurul lui, dar le e frică să intre înăuntru.

101. Ceea ce trebuieşte căutat prin rugăciune este să împliniţi un simţământ de isihie, de linişte, dar care aprins să nu te mai abată de la faţa lui Dumnezeu; să nu râvneşti însă anumite mişcări şi încântări, iar când Dumnezeu îţi va trimite anumite simţiri duhovniceşti în rugăciune, tu să mulţumeşti pentru ele, dar să nu ţi le însuşeşti ca ale tale şi să nu-ţi pară rău ca după o mare pierdere, când se vor îndepărta, ci să te cobori întotdeauna din înălţimea lor la acest simţământ liniştit care stă îndreptat spre Dumnezeu.

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!