Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc

Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc

Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fiul cel pierdut.

Evanghelia începe prin a ne spune că:

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie”. Şi  le-a  împărţit  lor averea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe”.

Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să facă acest lucru? De bună seamă, ceva îndemnuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul… Apucase cu  prieteni  răi…  Apucase  cu  petreceri  şi chefuri  de  noapte.  Tatăl  poate  că  începuse să-l  cam mustre. El  voia  acum  să  scape de controlul tatălui său… Voia să fie liber… Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi închipuia  el  cât  de  frumoasă  trebuie  să  fie  o astfel de viaţă.

Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o rupe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său şi pleacă într-o ţară depărtată. Duioasă este această despărţire. Tatăl se uită cu jale după  fiul  plecat.  Îl  petrece  cu  ochii  în  zare, suspinând: „Oare se va mai  întoarce scumpul  meu  copil?”  Grozavă este această rupere!

O astfel de grozavă  rupere se petrece şi în  viaţa  noastră  cea  sufletească,  pentru  că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în care, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi viaţa  noastră  cea  sufletească.  Tatăl  din  pilda Evangheliei  este  Dumnezeu,  este  Tatăl  ceresc,  iar fiul suntem noi, cei care – prin păcatele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe  legătura dintre noi şi Tatăl ceresc.

Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri  în  lumea asta. Eu  însă  zic că nu este decât o singură nenorocire adevărată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc!

Peste mine  au dat multe nenorociri:  am pierdut pe mama, am pierdut soţia, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o singură nenorocire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul legătura cu El. Omul e  făcut să  trăiască  în  legătură ne-curmată de ascultare şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De  la  începutul până  la gătatul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şi strigarea  Dumnezeirii  să  nu  rupă  omul  această  legătură. De  la  început până  la gătat se vede şi aplecarea omului de a rupe această legătură şi se vede şi silinţa satanei de a strica această legătură.

Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu! Ah, ce  lucru grozav este un om ce trăieşte  fără Dumnezeu  în  lume! Şi, vai, este  lumea plină de astfel de oameni!

În  trei  clase  s-ar putea  împărţi  oamenii, în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu:

1. În clasa întâi stă mulţimea necredincioşilor, mulţimea celor mulţi, mulţi, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor întâlnire  cu Dumnezeu  a  fost Taina Sfântului Botez;  singura mărturie  despre  legătura  lor cu Dumnezeu este matricola botezaţilor  (dar la ce poate  folosi această mărturie?). Aceştia trăiesc  în  „slobozenia”  diavolului.  Sărmanii! Aceştia  nu  cunosc  „casa  părintească”  a  Tatălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din  ea. Ei  râd  când  le  spui despre dulceaţa din  ea. Ei  râd  când  le  spui despre dulceaţa unei vieţi trăite cu Domnul.

2.  În  clasa  a  doua  este  mulţimea  celor ce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate  ţine cu  fel de  fel de minciuni şi  forme goale.  Sunt  atâţia  şi  atâţia  oameni  care  se roagă  – aşa,  în  graba mare  –  seara  şi dimineaţa, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşurinţă rostesc oamenii rugăciunea  „Tatăl nostru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar nu ascultă  de  El.  Îl  agrăiesc  Tată,  dar  nu  sunt „acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stăruind  în  păcate.  Toată  ziua  fac  unii  oameni voia diavolului,  iar seara rostesc  în galopul  gurii  „Tatăl nostru”. Aici  încap  asprele cuvinte ale Mântuitorului:  „Ce-Mi  ziceţi Mie: „Doamne,  Doamne”  şi  nu  faceţi  voia Mea?”(Lc 6, 46).

Am  amintit  aceste  lucruri  să  nu  creadă cineva că fiii pierduţi sunt numai cei ce-şi topesc averea sufletească  şi  trupească  în  chefuri,  beţii,  desfrânări  şi  alte  păcate  răsunătoare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel ca-re nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatălceresc.

A  avea  o  legătură  adevărată  cu Dumnezeu, a  fi un adevărat  copil al  lui Dumnezeu înseamnă  să  trăieşti  o  viaţă  legată  clipă  declipă cu El, cu cerul, cu veşnicia… Înseamnă să  trăieşti  o  viaţă de  copil  al  lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce viaţă dulce şi scumpă este aceasta! Câţi însă o trăiesc?

Fiul  cel  pierdut  a  rupt  legătura  cu  tatăl său pentru  că  îi  trebuia  „libertate”… Voia  să fie liber… Voia să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l ţină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici partea de avere, căci, după legea lui Moise,  feciorul avea drept  la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea. Dar – în iubirea lui de tată – i-a dat şi libertate şi i-a dat şi partea sa de avere. Nu voia să-l ţină cu puterea acasă, ca într-un arest.

Tatăl ceresc ne-ar putea ţine şi pe noi cu puterea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-ar putea opri de la păcat. Dar, în acest caz, am avea  o mântuire  silită;  o mântuire  fără nici un  preţ.  Ni  s-ar  lua  şi  libertatea  voinţei. Dumnezeu nu se atinge de libertatea voinţei. Numai  cât  această  libertate  trebuie  folosită bine. „Toate îmi sunt slobode – zice Apostolul Pavel – dar nu toate de folos” (I Cor 10, 23).

Un dar mare şi scump este libertatea, dar şi  foarte  gingaş.  Chiar  şi  libertatea  cea  lumească  este  un  dar  foarte  gingaş.  Vorbeşte despre  libertate  unor  oameni  mai  nepricepuţi, şi ei se vor duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei  libertatea este un  fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. Aşa e şi cu libertatea cea su-fletească. Ea este bună numai  în cadrele  legilor cereşti; e bună numai până când rămâne sub controlul şi ascultarea Tatăl ceresc.

Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii  lui şi controlul lui. O aşa „libertate” sufletească le place şi oamenilor de azi. Le  trebuie  „libertate” să se îmbete, să înjure şi să facă toate păcatele.

Un pictor  l-a desenat pe  fiul  cel pierdut părăsind  casa  tatălui  său  călare  pe  un  cal zburdalnic. Potrivită  icoană,  căci aşa  este şi„libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (Iac. 3, 3). Cei păcătoşi  aleargă  în  galop pe  căile pierzării „ca şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10).

Ce  lucru gingaş este  libertatea cea sufletească!

Un mare  învăţat  creştin  zice:  „La  drept vorbind, omul nici n-are slobozenie, cum  îşi închipuie  el. Dacă  nu-l  cârmuieşte Dumnezeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana. Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavolul, aşa după cum  face voia unuia sau a celuilalt…

”Învăţatul se pare că are  toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură şi am observat un lucru.  De  câte  ori  omul  s-a  ridicat  şi  şi-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau…”,  de  atâtea  ori,  îndată  l-a  înhăţat satana  în  cursa păcatului. N-a păţit  oare  şi Adam aşa? Voia să fie complet „liber” şi a căzut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.

Lauda omului: „fac ce vreau…”, tradusă  în româneşte, înseamnă că face diavolul ce vrea el.

Libertate  adevărată  este  numai  în  casa Tatălui ceresc: în ascultare de El şi de poruncile Lui. Libertatea, aşa cum o înţelege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.

Libertatea  cea  adevărată  este  aceea  pe care  ne-a  câştigat-o  scumpul  nostru Mântuitor  cu  Jertfa  Lui  cea  Sfântă.  Iisus ne-a eliberat  din  jugul  cel  ruşinos  al  robiei  lui satana. „Hristos ne-a  izbăvit, ca să  fim slobozi…  Să  rămânem  dar  tari  în  această  libertate;  să  nu  ne  plecăm  iarăşi  sub  jugul robiei” (Gal 5, 1).

Însă, vai, cei mai mulţi creştini „au căzut din această libertate” (II Ptr 2, 20), rupând legătura cu Tatăl ceresc.

Ce  lucru grozav este ruperea  legăturii cu Tatăl  ceresc!  Această  rupere  este  începutul pierzării sufleteşti. Dar să luăm aminte că tot aici este şi începutul mântuirii sufleteşti.

Primul pas al mântuirii sufleteşti  tocmai acesta este: să-ţi dai seama ce fel de legătură ai  tu  cu Dumnezeu,  cu  Tatăl  ceresc.  Să  te retragi  în  cămara  sufletului  tău  şi  să  te  întrebi: „Oare cum stau eu faţă de Dumnezeu? Oare mă pot înfăţişa înaintea Lui ca un copil ascultător al Lui?”…Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli de acestea: „Fac ce pot şi pentru suflet, mă silesc să-mi fac şi datoria de creştin…”, ci stă în  întrebarea  categorică,  precisă:  Eşti  tu într-o legătură vie şi necurmată cu Tatăl ceresc,  ori  eşti  într-o  legătură  stricată?  Eşti tu  „acasă”,  ori  eşti  dus  de  „acasă”?…  Trăieşti  în ascultare de Tatăl ceresc, ca un copil ascultător al Lui, ori ai ieşit din această ascultare?

Fratele meu! Eu  pun  în  faţa  ta  întrebarea: Eşti  tu  „acasă” ori eşti dus de  „acasă”? Fă-ţi tu singur socoata!

Părintele Iosif Trifa
din volumul „Fiul cel pierdut”

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!