Meditaţii

ŞCOALA DUHULUI SFÂNT

Vorbirea fratelui Leon Andronic de la nunta de la Comăneşti – 28 iulie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Slăvit să fie Domnul! Şi bine v-am găsit, fraţilor iubiţi şi scumpe surori!

De mult am aşteptat bucuria aceasta şi, iată, acum se împlineşte sub ochii noştri.

Iubiţi miri şi naşi, şi părinţi [ai mirilor], vouă mă adresez în primul rând, că suntem (…) la o nuntă. Dar nu la o nuntă oarecare, la o nuntă obişnuită, ci ne găsim la o nuntă duhovnicească (…), la o nuntă în care este chemat Domnul Iisus, apostolii Lui, Maica Domnului şi toţi sfinţii, care-L iubesc pe Hristos. Şi voi toţi puteţi fi sfinţii lui Dumnezeu, dacă stăruiţi să vă puneţi viaţa voastră de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a citit mai înainte antevorbitorul meu, că fraţii, când au auzit cuvântarea lui Petru, au rămas străpunşi în inimă şi au întrebat: „Ce să facem?”.

Şi voi, fraţilor, dacă aţi venit la această nuntă – şi poate că unii aţi venit pentru prima dată sau a doua oară – şi vreţi să vă folosiţi sufleteşte de această întâlnire, faceţi-vă şi voi şcolarii Duhului Sfânt, aşa cum i-a numit Părintele Iosif pe toţi cei care intră în Lucrarea Oastei Domnului. Căci aici, la picioarele Mântuitorului, am învăţat multe lucruri, pe care nu ne-au putut învăţa părinţii noştri, profesorii noştri şi nimeni din lumea aceasta aşa cum ne-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu, pe care am pus mâna din clipa în care Domnul ni l-a descoperit.

Dragi fraţi, scumpe surori şi voi, prieteni care aţi venit să vedeţi ce se petrece la o astfel de nuntă, luaţi notă şi învăţaţi din tot ce vi se va spune, căci aveţi ce învăţa. Să facem o comparaţie între astfel de nunţi şi nunţile lumeşti, nunţile destrăbălate, nunţile acestea care păcat că fură binecuvântarea lui Dumnezeu de la biserică, fiindcă pe urmă o batjocoresc cu rachiu, cu vin, cu bere, cu dansuri şi, la urmă, se termină cu cuţite… aşa cum foarte bine a spus un frate din Bucovina la o nuntă la care am fost în această primăvară. El, cu lacrimi în ochi, mărturisind Cuvântul lui Dumnezeu, a spus: „Plâng de bucurie că sunt la această nuntă, dar plâng şi de durere, că nunta mea nu s-a sfârşit aşa cum se sfârşeşte această nuntă. Nunta mea s-a terminat cu o moarte, cu un cuţit înfipt în inima unuia care era plin de băutură. De aceea vă fericesc pe voi, fraţilor, că sunteţi la o nuntă în care Duhul lui Dumnezeu se sălăşluieşte nu «între voi», ci «întru voi»”.

Când spunem: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte…” nu între noi, ci întru noi. Vă rugăm să luaţi aminte la acest întru noi. Şi, dacă vă duceţi acasă în seara aceasta şi vă rugaţi, să rostiţi cuvântul acesta. Întru noi să Se sălăşluiască Duhul lui Dumnezeu. Numai aşa ne este de folos această rugăciune, când Duhul lui Dumnezeu Se va sălăşlui întru noi, nu între. Că nu ne foloseşte la nimic dacă-I lângă, ci trebuie să fie în lăuntrul nostru.

Acesta este un folos al şcolarului Duhului Sfânt care a venit aici să înveţe o lecţie.

Noi înainte n-am cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu. Mergeam şi noi ca toată lumea aceasta la nunţi, la petreceri, la baluri, la lucruri lumeşti, pentru că nu cunoşteam Cuvântul lui Dumnezeu. Dar când a sunat clipa binecuvântată şi ne-a chemat Dumnezeu şi pe noi la această Lucrare de mântuire, din clipa aceea am lepădat tot ce a fost firesc, tot ce a fost pământesc şi ne-am încadrat în această Lucrare. Vă spun, mă simt fericit acum, la cei 77 de ani, că permisele mele pe care le-am avut ca ceferist le-am consumat mergând numai la fraţi, numai la adunări şi numai între fraţii noştri scumpi, pe care i-am cercetat în toată ţara aceasta. Faceţi şi voi la fel, fraţilor! Cheltuiţi-vă banii voştri, permisele voastre pe care le aveţi de la CFR şi tot ce aveţi pentru ca să cercetaţi astfel de adunări, de unde să veniţi acasă plini de Duhul Sfânt, plini de putere, ca să vedeţi ce lucrare minunată face această Mişcare în Biserica noastră.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că a ridicat un preot şi un urmaş vrednic care ne-a adus aici unde suntem astăzi. N-avem cuvinte să-I mulţumim lui Dumnezeu… În casa noastră a coborât raiul, fraţilor! Când tu, ca soţ şi soţie, eşti în credinţă, raiul este în casa ta. Ce-ai zis tu, a zis şi nevasta. Ce a zis nevasta, ai zis şi tu. Ce ai zis tu şi nevasta, au zis şi copiii. Cu ce zic copiii credincioşi, părinţii sunt de acord. Acesta este raiul! Aceasta-i fericirea! Acesta-i rostul Lucrării acesteia care a venit în ţara noastră, în Biserica noastră, să transforme această lume şi s-o facă mai bună, mai sfântă, mai curată, mai desăvârşită. Aceasta-i voia lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Noi aici nu facem altceva decât să [învăţăm ca], întorcându-ne acasă, să fim mai buni, mai curaţi, mai sfinţiţi. (…)

Zice Cuvântul lui Dumnezeu aşa: „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii”. Fraţilor dragi, ce fericiţi vor fi toţi acei pe care îi va găsi Domnul, la venirea Sa, veghind şi rugându-se! Rugăciunea este telefonul nostru cu Dumnezeu. Când ne rugăm, noi stăm de vorbă cu Dumnezeu. Când citim Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, atunci stă de vorbă Dumnezeu cu noi. El ne învaţă, noi primim învăţătura, ne schimbăm şi ne transformăm aşa cum ne cere Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi, în rugăciunile noastre, Îi spunem Lui tot ce avem pe inimă (şi bune, şi rele, tot ce avem). Şi-L rugăm – aşa cum s-a rugat şi fratele în rugăciune – să ne schimbe Dumnezeu, să ne transforme, să ne înnoiască.

Fraţilor dragi, avem copii. Aceşti copii sunt odrasle binecuvântate. Am văzut adineaori, când încă nu eraţi toţi aici, o bătrânică plină de ani cu un nepoţel de mână. Ştiţi cât m-a impresionat lucrul acesta? Dacă toţi bunicii şi dacă toţi părinţii i-ar atrage după ei pe copilaşii lor, pe nepoţeii şi pe nepoatele lor, atunci n-ar mai fi crâşmele pline şi n-ar mai huidui pe stradă toţi şi n-ar mai da cu piciorul la minge pe-acolo… ci ar veni să înveţe şi ei un lucru bun, un lucru sfânt, un lucru curat aici, la această şcoală a Duhului Sfânt. De aceea, fraţilor, luaţi aminte.

„Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.” Fraţii mei şi scumpe surori, dacă tu îţi iubeşti copilul tău sau pe fratele tău, îi faci tu vreun rău? Nu! Îi faci numai bine. Pentru că tu îl iubeşti. Şi această dragoste pe care o ai tu nu te lasă să faci păcatul. Deci, frate! Dacă vrei să fii scăpat de păcate, de patimi, umple-te de această dragoste a lui Dumnezeu şi vasul tău să fie plin ras, ca să se reverse de această mare binecuvântare a lui Dumnezeu, dragostea. Toate virtuţile rămân aici pe pământ, dar dragostea trece în veşnicie. De ce? Pentru că Dumnezeu este dragoste şi cine iubeşte este din Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu-i din Dumnezeu. Cine urăşte e de la cel rău, fraţilor.

„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească Cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu. Pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor.”

Iubiţii mei fraţi, multe, foarte multe ar fi de vorbit. Dar, vorba fratelui de adineaori, mai sunt atâţia fraţi care şi ei trebuie să se descarce… căci noi suntem ca nişte motoare care am înmagazinat în sufletul nostru curentul acela puternic, ca o baterie, şi-i musai să iasă acum. Căci zice: „…din prisosul inimii vorbeşte gura”. Dar mă limitez la timpul acesta scurt pe care mi-l acceptaţi, ca să le putem face rând şi celorlalţi fraţi care mai au de vorbit.

Daţi năvală, fraţilor! Aţi văzut vreodată – şi cred că nu numai o dată, ci de mai multe ori – când se aduce ceva la magazin (brânză, caşcaval, ceva bun… carne sau mai ştiu eu ce), oamenii, cum aud unii de la alţii, fuga, fuga, ca să prindă rând cât mai în faţă, ca să ia cât mai repede, ca să prindă ceva. Fraţilor dragi, şi Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Daţi năvală”. Cine dă năvală pune mâna pe Împărăţia lui Dumnezeu. Fraţilor! Dacă, lumeşte vorbind, lumea dă năvală, apoi cu atât mai mult noi să dăm năvală la această şcoală minunată în care să promovăm an de an şi să creştem duhovniceşte. Să nu mai rămânem nişte piperniciţi, nişte oameni din aceia pitici în care n-ai nici o bază. Când îl vezi că-i un mărunţel, aşa, zici că-i un copil. Dar dacă-l vezi că e un bărbat în toată puterea, atunci parcă ai bază în el. Şi duhovniceşte, fraţilor, să ne întărim în omul dinlăuntru, în omul cel nou, care trebuie să semene cu Stăpânul. Deci, năvală, fraţilor, ca să punem mâna pe Împărăţia lui Dumnezeu!

Ce şcoală minunată am învăţat noi aici! Ce minunate lucruri! Dacă numai o clipă staţi, o să auziţi bâzâitul unei muşte sau albine care ar trece pe-aici, atât e de atent fiecare, atât e de conştient, atât e de limpede la minte şi înregistrează fiecare cuvânt, care nu cade alături, ci cade chiar acolo unde trebuie, în pământul cel bun, ca să aducă roadă binecuvântată. De ce? Aşa-s copiii lui Dumnezeu. Ei sunt liniştiţi, paşnici, sârguincioşi, harnici, muncitori şi pun mâna pe premiul alergării care ne stă în faţă, fraţilor.

O, câte lucruri n-am învăţat noi aici la Oastea Domnului! Am învăţat, în primul rând, să ne rugăm, fraţilor. Am învăţat să-I cântăm Domnului, nu satanei. Am învăţat că, atunci când mergem la biserică, să nu ne uităm la rochia sau la pantalonii, sau la haina, sau la pălăria vecinei sau vecinului nostru. Acestea sunt lucruri pământeşti, fireşti, care se duc şi „pier o dată cu întrebuinţarea lor”. Ci urechea noastră este permanent atentă la cuvintele preotului, ale stranei, la predică, la Apostol, la Evanghelie şi la cazania care se citeşte în multe biserici. Deci am învăţat ceva. Nu ca atunci când mergeam şi nu ştiam nimic…

– Măi Ioane, ai fost la biserică?

– Da, am fost…

– Ce Evanghelie a fost?

– Ştiu eu?… Nu ştiu…

– Marie, da’ tu ai fost azi la biserică?

– Am fost.

– Dar ce Apostol a fost?

– Nu ştiu.

– Dar părintele a vorbit?

– A vorbit frumos tare…

– Dar ce-a spus?

– Nu ştiu…

Fraţilor, să fim sinceri cu noi înşine. Înainte de a veni aici în Lucrarea aceasta, nu eram şi noi la fel? Nu suntem cumva şi astăzi tot cam… cam pe lângă aceia care ne ducem la biserică… pe-o ureche intră, pe alta iese şi, dacă te-ar scutura cineva oleacă: „Ce-ai făcut la biserică azi? Ce-ai învăţat tu? Cu ce te-ai ales din dusul acela la biserică? Dar la adunare?”, să nu [ştii ce să răspunzi]. Nu cumva să-ţi meargă numai numele, că atunci ţi-ai rupt opincile degeaba, dacă le-ai purtat şi te-ai dus până acolo. Să căutaţi, fraţilor, esenţa, adică învăţătura cea mai scumpă şi din Evanghelie, şi din Apostol, şi din predica ce dezvoltă subiectul Evangheliei.

Fraţilor dragi, nu vă mai spun, că frăţiile voastre cunoaşteţi toţi şi ştiţi foarte bine, ca şi mine, ce se petrece la nunţile lumeşti. Se străduiesc oamenii… aduc rachiu, aduc vin, fac mâncăruri, băuturi, muzică lumească… Şi noi avem muzică, dar Îi cântăm Domnului; şi e mare deosebire între aceasta şi ceea ce se cântă cu cuvinte porcoase, murdare, rele, urâte, scârboase şi neplăcute. Iată, la Oastea Domnului se schimbă situaţia. De aici, în primul rând, am scos vinul – de rachiu nici nu mai vorbim, de bere şi aşa mai departe. Unii, zicând că şi Domnul Iisus a băut vin la nunta din Cana, ne întreabă: „Ce fel de nuntă e aceasta la voi, ostaşii, fără băutură?”. Iată, e nuntă şi e binecuvântarea lui Dumnezeu, căci fiecare e limpede la cap, de la intrare şi până la ieşire. Până mâine seară, când noi vom încheia această întâlnire a noastră, nici unul n-o să se clatine. Nici unul n-o să meargă pe două cărări. Dimpotrivă, toţi s-au umplut de Duhul Sfânt. Acesta este rostul adunărilor noastre. Noi toate obiceiurile şi datinile noastre rele pe care le‑am avut le-am dat la o parte şi L-am pus în frunte pe Hristos. (…)

[Părintele Iosif Trifa spunea]: „Dacă aş avea un glas de arhanghel, aş striga în gura mare să împroprietărim ţara noastră cu Biblii, ca oamenii să cunoască adevărul lui Dumnezeu şi să trăiască”. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că astăzi avem Biblii în casele noastre cam toţi cei care ne-am înrolat în Lucrarea aceasta. Dacă aş face în momentul de faţă un sondaj între frăţiile voastre şi aş întreba care aveţi Biblii şi care nu aveţi, socotesc că 80 şi poate şi mai mult de 80 la sută dintre frăţiile voastre aţi răspunde: „Da, am Biblie”. Ce fericit este Părintele Iosif acolo în cer, unde să ştiţi că se bucură de acest rezultat, fiindcă am împlinit dorinţa lui ca ţara noastră să fie împroprietărită cu Biblia. Şi – slavă Domnului! – aceasta ne-a scos din noroi, ne-a adus aici unde suntem şi ne-a luminat şi mintea, şi inima, şi toată viaţa noastră.

Fraţilor iubiţi, eu caut să închei cuvintele mele şi vă rog, tinerilor miri care astăzi aţi pus temelie la viaţa voastră pe Hristos, Care este stânca, pe voi, care sunteţi începători în viaţa voastră, să vă fixaţi pentru toată viaţa voastră capitolul 6 de la Matei, unde se spune despre casa zidită pe stâncă. Şi cine e stânca? Hristos e, frate mire şi soră mireasă. Stânca acesta să fie pentru voi temelia pe care să zidiţi. Veţi avea în viaţa voastră necazuri, suferinţe, greutăţi, încercări, ispite. Căci viaţa, să nu credeţi că e tot aşa o floare cum e în seara aceasta şi numai bucurii. Mai sunt şi necazuri şi greutăţi. Dar voi, când veţi vedea că satan încearcă să vină pe la uşile voastre, să spuneţi ca Mântuitorul: „Înapoia mea, satano! Eu nu te ascult pe tine. Nu te primesc pe tine. N-am nevoie de tine. Eu vreau şi-L am pe Hristos şi cu El vreau să rămân!”.

Să ne ajute Dumnezeu la toţi. Iar naşii voştri, care astăzi vă însoţesc în pasul acesta, să fie îndrumătorii voştri la care, la nevoie, să alergaţi şi la sprijinul lor. Iar părinţilor voştri, care v-au crescut în frica lui Dumnezeu, cinste lor şi slavă lui Dumnezeu că au crescut astfel de copii, şi astăzi culeg roadele.

Mirilor, să fiţi şi voi dintre aceia care să nu închideţi cumva izvoarele vieţii, să nu vă speriaţi de numărul copiilor, aşa cum nu s-au speriat părinţii voştri şi au venit pe lume toţi cei pe care i-a rânduit Dumnezeu. Ci şi voi să lăsaţi izvoarele deschise, ca Dumnezeu să-Şi facă lucrarea. Căci copilul care se naşte cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi are toate calităţile acelea pe care El i le-a dat nu moare de foame, de sete şi are în viaţă tot ce-i trebuie. Dacă Dumnezeu îi poartă de grijă şi unui fir de iarbă, şi unui gândac, cât de mititel, şi-i dă şi lui hrană şi tot ce-i trebuie, cu atât mai mult îi poartă de grijă omului.

Fraţilor dragi, mulţumim pentru aceste cuvinte pe care le-aţi ascultat. Şi eu vreau să ascult mai departe, de la fraţii care vor vorbi. Şi Dumnezeu să ne ajute să plecăm de la această nuntă oameni noi, născuţi din nou, transformaţi. Amin.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. IV