Home Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1 ( II )

Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1 ( II )

Sf. Ioan Gură de Aur – Comentariul capitolului 7 din Epistola I către Corinteni 1 ( II )

(Migne,P.G. 61, 151-160)

3. Deci, pentru că în acest caz este biruită necurătia, de aceea şi este îngăduită însoţirea.
– Dar [atunci |, in cazul femeii care desfrânează, nu este osândit bărbaţii care o leapădă?
– [Nu], pentru că aici este nădejde să se mântuiască prin nuntă parte pierdută, pe când acolo nunta deja a fost destrămată26. Acolo [în cazu desfrâului] amândoi s-au stricat, aici [cazul necredinciosului] este doar vina unuia. Ce vreau să spun? Cea care a desfrânat odată este întinată. Deci dacă cel ce se lipeşte de desfrânată, este un singur trup cu ea, şi el devine întinat odată ce se amestecă cu cea desfrânată27. Şi de aceea s-a dus toată curăţia Aici însă nu e aşa.

– Dar cum?
– Necurat este [bărbatul] idolatru, dar femeia nu este necurată. Dacă ar fi avut părtăşie cu el în ceea ce era el necurat – adică în necredinţă [asebeia]28 -, şi ea urma să devină necurată. Acum însă idolatrul este necurat în ceva iar femeia are părtăşie [koinonei] cu el în altceva, în care el nu este necurat29. Căci nunta este şi amestecare a trupurilor, precum [se înţelege] prin [cuvântul] „părtăşie” [koinonia]. Şi iarăşi, acesta30 nădejde a fost numit pentru femeie, căci ea este strâns legată [de bărbatul ei]31. Acela32 însă [nu poate fi numit] foarte uşor [nădejde pentru soţia lui]. Căci pentru cea care a necinstit timpul de mai înainte şi a fost a altuia şi a distrus cele ce ţin pe drept de nuntă, cum va mai putea să-i fie [soţul] nedreptăţit numit [„nădejde”] de vreme ce acesta i-a rămas ca un străin? Iarăşi, în acel caz, după desfrâu bărbatul nu mai este bărbat [al femeii sale]31. Aici însă, chiar dacă idolatră este femeia, nu se nimiceşte dreptul bărbatului34. Şi nu a spus simplu: „să locuiască împreună cu cel necredincios”, ci cu cel [necredincios] care vrea [şi el să stea cu ea].

De aceea a zis: „Şi el vrea de bunăvoie să locuiască împreună cu ea”. Căci, spune-mi, când şi cele ale dreptei credinţe rămân curate şi sunt si nădejdi bune pentru cel necredincios35, ce fel de vătămare este ca cei deja însoţiţi să rămână [împreună] şi să nu se introducă pricină de războaie de prisos? Că nu despre cei ce nu au fost vreodată însoţiţi se vorbeşte acum, ci despre cei care sunt deja însoţiţi36. Că nu a zis: „dacă cineva vrea să ia un [soţ] necredincios”, ci „dacă cineva are [soţ] necredincios”. Adică dacă cineva, după ce s-a însurat sau s-a măritat, a primit cuvântul dreptei credinţe [eysebeia] iar cealaltă parte a rămas în necredinţă. Dacă [partea necredincioasă] iubeşte să locuiască împreună, [cel credincios] să nu se despartă. „Căci s-a sfinţit bărbatul necredincios prin femeie”. Atât de mare e bogăţia curăţiei tale!

– Aşadar, ce? Sfânt [hagios] este elinul?
– Nicidecum. Că nu a zis „sfânt este”, ci „s-a sfinţit prin femeie”. A zis aceasta  nu ca să-l arate pe acela [pe păgân] sfânt, ci ca să alunge frica femeii, având în vedere bogăţia ei37 [duhovnicească] şi să-l aducă pe acela către dorirea adevărului. Căci necurăţia nu ţine de trupuri – de ele ţine părtăşia [koinonia] -, ci de libera alegere şi de gânduri [proairesis kai loghismoi].
Apoi dă şi dovedirea [acestui fapt]. Căci dacă ai naşte rămânând necurată38, copilul, nefiind numai din tine, ar fi fost necurat sau pe jumătate curat39. Acum însă [copilul] nu este necurat. De aceea a şi adăugat: „Fiindcă copiii voştri ar fi fost necuraţi. Acum însă sunt sfinţi” (I Corinteni 7, 14), adică nu sunt necuraţi. I-a numit sfinţi [agia] printr-un abuz de limbaj, lepădând [astfel] frica unei asemenea bănuieli?0.

„Iar dacă cel necredincios se desparte, despartă-se” (I Corinteni 7, 15). Căci în acest caz lucrul nu mai este desfrâu. Dar ce înseamnă „dacă cel necredincios se desparte”? De pildă, dacă îţi porunceşte, [luând ca pretext] nunta, să jertfeşti [idolilor] şi să fi părtaşă cu el la necredinţă sau să te depărtezi [de credinţă), mai bine este să se piardă nunta, iar nu dreapta credinţă. De aceea a adăugat: „Nu este robit fratele sau sora în unele ca acestea” (I Corinteni 7, 15). Dacă în fiecare zi ar porni război pentru aces lucru, mai bine este să se despartă. Căci aceasta o spune în ghicitură, când zice: „Şi în pace ne-a chemat pe noi Dumnezeu” (I Corinteni 7, 15). Căci acela41 , [iar nu cel credincios], a dat pricina [de despărţire], ca şi cel ce desfrânează.

„Că ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul?” (I Corinteni 7, 16)
Pe lângă „Să nu-l laşi”, zice şi aceasta: „Dacă el nu se împotriveşte rămâi cu el. Căci are şi el câştig. Rămâi şi îndeamnă-l, şi sfatuieşte-l, şi înduplecă-l. Că nimeni nu va putea să fie învăţător aşa de puternic precun femeia42. Şi nici nu pune asupra ei vreo silă43, nici nu-i spune să lase cu totul baltă acest lucru, ca nici să nu producă ceva prea împovărător [femeii], dar nici să-i poruncească să renunţe, ci lasă lucrul pe seama nesiguranţe viitorului, atunci când zice: „Căci ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântu bărbatul şi ce şti tu, bărbate, dacă îţi vei mântui femeia?”

Şi iarăşi: „însă fiecăruia după cum i-a împărţit Dumnezeu, cum l-a chemat Domnul, aşa să umble. A fost chemat cineva fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost chemat cineva în netăiere împrejur, în aceasta să rămână. Ai fost chemat rob, nu te îngriji” (cf. I Corinteni 7,17-21). Acestea nu aduc nimic mai mult credinţei. Aşadar, nu te supăra, nici nu te tulbura. Căci credinţa le întrece pe toate acestea44.

„Fiecare în chemarea în care a fost chemat în aceea să rămână” (I Corinteni 7, 20). Ai fost chemat având femeie necredincioasă? Rămâi ci ea. Nu îţi alunga femeia din pricina credinţei. Ai fost chemat fiind rob? Nu te griji. Rămâi rob. Ai fost chemat netăiat împrejur? Rămâi netăiat împrejur. Ai crezut fiind tăiat împrejur? Rămâi tăiat împrejur. Căci aceasta înseamnă „fiecăruia după cum i-a împărţit Dumnezeu”. Fiindcă acestea nu sunt oprelişti pentru dreapta credinţă. Tu ai fost chemat fiind rob, altul având femeie necredincioasă, altul fiind tăiat împrejur45.

 

27 El se împreunează cu desfrânata de bunăvoie, ştiind că este păcat acest lucru Deci el acceptă să se întineze, în cazul soţului idolatru, el nu mai alege, ci este legat de nevoie de acela, prin relaţia pe care au avut-o înainte de a şti de Hristos. În cazul în care de bună voie se căsătoreşte cu un necredincios, din cauza poftei sau a banilor ele., atunci el de bună voie acceptă să se întineze. Neîntinarea are loc doar în cazul în care cei doi ai fost împreună mai înainte şi apoi unul s-a convertit la dreapta credinţă. Prin botez omul se dezleagă de legătura pătimaşă faţă de trup. Orice păcat nu face decât să lege sufletul în
chip pătimaş de trup şi de lume. Asta înseamnă că orice acţiune pătimaşă a trupului se transmite în suflet, dar şi invers. Deci, în omul care face păcatul, duhul său nu mai are stăpânire asupra trupului, ci situaţia se inversează. Pe când în omul botezat şi conştient de har, orice acţiune a trupului este supusă puterii duhului său. Orice necredincios sau eretic are duhul necurăţit. Starea duhului său se transmite şi trupului, ca unul ce, fiind lipsit de simţirea conştientă a harul Duhului Sfânt, are sufletul legat pătimaş de trup. Cel credincios, în momentul când se atinge de trupul celui necredincios, are, prin trupul său, o anume părtăşie cu starea de înşelare a partenerului necredincios sau eretic. Dacă el este în dreapta credinţă şi în simţirea nemincinoasă a harului, curăţia duhului său biruieşte înşelarea care încearcă să se lipească de trupul său prin intermediul trupului partenerului, ba mai mult, puterea harului imprimată în trupul celui credincios începe să înrâurească şi trupul celui necredincios şi prin acesta şi duhul aceluia. Deci, până la urmăreşte vorba de un război al tăriei duhurilor soţilor.

28 Asebeia desemnează nu doar lipsa de credinţă în Dumnezeu, ci şi falsa adică erezia.

29 Aşadar, necurăţia ţine de alegerea minţii şi de voinţă, nu de fire. Firea poate fi înrâurită de starea alegerii noastre, dar ea în sine nu e necurată. Trupul ereticulu pângărit prin persistarea lui în erezie, dar odată cu întoarcerea la dreapta credinţă trupul lui se sfinţeşte. În acest sens spune sfântul că trupul ereticului nu este necurat, căci e făptura lui Dumnezeu. Necurată este doar alegerea lui, starea duhului său în care stă de bună voie.

30 Bărbatul credincios care vieţuieşte cu femeie necredincioasă.

31  Pentru că este legată adânc de bărbatul ei, fie şi prin relaţie trupească – care, totuşi, în general, nu poate să aibă loc fără vreo participare a sufletului -, poate exista nădejdea mântuirii ei.

32 Bărbatul credincios al unei femei care desfrânează. În acest caz se rupe şi uiţi legătură dintre soţi.

33 De vreme ce ea a desfrânat.

34 Adică bărbatul este pe drept soţul ei şi are un cuvânt de spus în ceea ce o priveşte.

35 Dar dacă există pericolul să se vatăme dreapta credinţă, trebuie ca cel credincios să se despartă, în acest sens călugăria este mai puternică decât nunta, deşi se vehicula ideea că nunta ar fi „taină”, iar călugăria „ierurgie”. Însă nu stau chiar aşa lucrurile. În multe cazuri de sfinţi care au plecat de acasă fără să ştie soţii lor şi copiii (Sf. Matroana, 9 noiembrie, Sf. Simeon şi Ioan – 21 iulie etc.). Acest fapt arată că nunta, în aspec trupesc, nu este scop în sine, ci un mijloc – ca şi călugăria în aspectul ei formal – ca omul să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Dar în esenţa lor, atât căsătoria, cât şi călugăria trebuie trăite de orice creştin adevărat. Nuntă numim dobândirea conştiinţei că toată omenirea este un trup, mai bine zis, toată creaţia (căci de aceea ia omul o soţie străină şi o iubeşte mai mult decât pe cei de un sânge cu el, ca să se arate că scopul adânc al căsătoriei este de a ajunge la conştiinţa că trebuie să iubească pe tot omul la fel de mult), iar călugărie faptul că omul este unit singur cu singurul Dumnezeu, fără să-i mai despartă nimic creat.

36 Adică despre cei care s-au căsătorit pe când erau păgâni sau eretici şi apoi unul din ei a trecut la creştinismul dreptslăvitor. Doar pentru acest caz, repetăm, este valabil ceea ce spune Sfântul Pavel, şi nu pentru căsătoriile mixte de bună voie. Căsătoriile mixte do bună voie conţin în germene lepădarea de bună voie de dreapta credinţă. Aşa a făcut Ahav cu Isabela, în Vechiul Testament (III Regi 16, 31).

37  Deci, înţelesul este: sfinţenia celui credincios este mult mai puternică decât necurăţia celui necredincios, încât starea aceluia aproape că se pierde în faţa puterii celui credincios cu adevărat. Şi e firesc, căci în creştinul ortodox sălăşluieşte puterea lui Hristos Care e Dumnezeu, iar în necredincios, puterea satanei care e făptură. Atât de mare este diferenţa între sfinţenia creştinului şi necurăţia păgânului, cât este între puterea dumnezeiască şi cea drăcească, în plus, acest mod de adresare este şi un impuls dat celui necredincios spre a dori şi el adevărul. De remarcat că omul nebotezat nu poate avea decât dorirea adevărului, nu adevărul. Acţiunea celui credincios este tocmai să-l aducă pe celălalt la dorirea adevărului, căci adevărul se descoperă personal fiecăruia, fără ca omul să facă ceva din partea sa. Adevărul se descoperă omului ca răspuns la dorinţa lui de adevăr, dar experienţa adevărului nu poate fi produsă prin nici un act omenesc sau creat. Textul grecesc este acesta: ina ekperiusias tonfobon echele ţes gynaikos. Periusia înseamnă îmbelşugare, ceea de e de prisos. În traducere l-am înţeles cu referire la „bogăţia [periusia] curăţiei”, despre care a fost vorba mai sus. Dar se poate înţelege şi cu privire la limbajul folosit de Sfântul Pavel, adică ceea ce numim azi un „abuz de limbaj” (atunci când se foloseşte puţin hiperbolic un cuvânt, pentru a se sublinia o idee anume). Şi atunci traducerea ar fi: „folosind un abuz de limbaj, ca să alunge frica femeii”. Adică a spus că bărbatul necredincios se sfinţeşte, nu pentru că se sfinţeşte realmente, ci pentru ca să alunge frica femeii cu privire la o eventuală necurăţie a ei.

38 Păgână sau eretică.

39 „Necurat” ar fi fost dacă şi mama şi tata ar fi fost necuraţi şi lipsiţi de dreapta credinţă, iar „pe jumătate curat”, dacă numai unul din soţi e în dreapta credinţă iar celălalt nu e.

40 Copilul devine sfânt doar prin botez, adică printr-un act în care e implicată libera alegere şi lăuntrul omului. Sfinţi i-a numit prin faptul că sfinţenia soţului drept slavitor are mai multă greutate decât necurăţia celui necredincios.

41 Necredinciosul care insistă ca cel credincios să renunţe la credinţa sa.

42 Deci, rămânerea cu cel necredincios nu trebuie să fie o complacere în acea situaţie, o resemnare indiferentă sau al cărei scop ţine doar de lumea aceasta (de pildă, să nu rămână copiii fără tată, că nu am alt acoperiş etc.), ci partea credincioasă trebuie să se roage, sfătuiască, să lumineze pe celălalt şi toată râvna lui să fie numai spre acest lucru. Dar de multe ori cel credincios rabdă ocara credinţei sale nu de dragul mântuirii celuilalt ci pentru confortul propriu şi atunci răbdarea lui nu atrage harul şi convertirea celuilalt.

43  În sensul că nu e obligatoriu să-l mântuiască. Mântuirea femeii nu este strict condiţionată de mântuirea soţului, pentru că el are liberă alegere şi ea nu-l poate obliga Dacă el nu vrea să se mântuiască, nu înseamnă că femeia, pentru că e legată de el prin căsătorie, nu se mântuieşte.

44 Toate aceste diferenţe ţin de chipul lumii acesteia trecătoare. Credinţa însă priveşte realităţile veşnice. Pentru cel ce trăieşte acolo, cele de aici nu mai au valoare.

45 Deci, atâta timp cât aceste elemente accidentale nu vătăma dreapta credinţă, omul nu trebuie să-şi facă probleme şi să dorească altceva. Trebuie să ia atitudine doar atunci când împrejurările îl obligară se lepede de credinţă. De pildă, dacă femeia necredincioasă îi cere bărbatului să se lepede de credinţă, atunci el trebuie să se despartă. Dar dacă ea îl acceptă aşa, trebuie să rămână cu ea. În acest mod trebuie judecat faţă de toate celelalte care ţin de condiţia lumii acesteia trecătoare.

46 La fel inteligenţa, frumuseţea, talentele etc. sunt accidente care nu determină starea duhovnicească a omului. Depinde cum sunt folosite. Noi cei pătimaşi însă facem toate judecăţile de valoare în funcţie de accidente, nu de esenţa lucrurilor

va urma

Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie

Traducere: Pr. Marcel Hanches

Prefata: PS Lucian Lugojanu

Editura “Invierea”, 2005

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *