(Migne, P. G. 61,211-224)
5. Aşadar, a fi acoperită este [semn] al supunerii şi al stăpânirii. Căci a te pleca pregăteşte şi sfiala, şi paza virtuţii tale. Fiindcă pentru cel condus este virtute şi cinste a rămâne în ascultare. Iar bărbatul nu trebuie neapărat să facă aceasta, căci este chip al Stăpânului său, dar pentru femeie este firesc. Gândeşte-te, dar, la covârşirea fărădelegii, când, fiind cinstit cu atâta stăpânire, te faci pe tine de ruşine, răpind înfăţişarea femeii. Şi faci acelaşi lucru ca şi când, luând coroana, ai arunca-o de pe cap şi în loc de coroană ai lua o haină de rob.
„Însă nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul” (I Corinteni 11,11). Fiindcă a dat multă superioritate bărbatului, zicând că femeia este din el şi pentru el, şi sub el, ca nici pe bărbaţi să nu-i înalţe mai mult decât trebuie şi nici pe acelea să le înjosească, ia aminte cum adaugă îndreptarea, zicând: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”
„Nu-mi iscodi”, zice, „numai cele care ţin de întâietate, nici nu [aminti] de facerea aceea [de la început]. Căci dacă vei cerceta cele de după acestea, fiecare este pricina fiecăruia, ba mai degrabă nu fiecare a fiecăruia, ci Dumnezeu este [cauza] tuturor”. De aceea zice: „nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, întru Domnul”.
„Căci după cum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie” (l Corinteni 11, 12). Nu a zis „din femeie”, ci iarăşi „din bărbat”. Căci acest lucru rămâne încă neştirbit pe seama bărbatului27. Dar nu ale bărbatului sunt aceste isprăvi, ci ale lui Dumnezeu. De aceea a şi adăugat: „Şi toate sunt din Dumnezeu” (I Corinteni 11, 12). Aşadar, dacă toate sunt ale lui Dumnezeu, şi El însuşi porunceşte acestea28, încrede-te şi nu grăi împotrivă.
„Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?” (I Corinteni 11, 13). Iarăşi îi pune judecători ai celor spuse, ceea ce a făcut şi în cazul jertfelor idoleşti. Căci şi acolo zice: „Judecaţi voi ceea ce zic” (I Corinteni 10, 15). Iar aici: „Judecaţi în voi înşivă”. Ba ceva mai înfricoşat le sugerează aici. Căci în acest caz ocara [hybris] trece la Dumnezeu. Dar nu zice aşa, ci cumva mai blând şi mai acoperit: „Se cuvine ca femeia neacoperită cu totul să se roage lui Dumnezeu?”.
„Sau nu vă învaţă însăşi firea că bărbatul, dacă îşi lasă plete, îi este lui necinste; iar femeia dacă îşi lasă plete îi este slavă? Că părul i s-a dat în loc de acoperământ” (I Corinteni 11, 14-15). Ceea ce face pururi, punând rationămente simple, face şi aici, alergând la obiceiul comun şi foarte ruşinându-i pe cei care întârzie să înveţe acestea de la el [de la apostol], când ar fi putut să le înveţe şi din obiceiul comun.
Căci unele ca acestea nu sunt necunoscute nici chiar barbarilor. Şi ia aminte cum pretutindeni se foloseşte în chip biciuitor de limbaj. „Tot bărbatul care se roagă cu capul acoperit necinsteşte capul lui”. Şi iarăşi: „Dacă este ruşine pentru femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere cu totul”. Şi iarăşi aici: „Bărbatul, dacă poartă plete, necinste îi este. Femeia, dacă poartă plete, slavă îi este, că părul în loc de acoperământ i-a fost dat”.
– „Dar dacă i-a fost dat in loc de acoperământ”, ar zice [careva], „pentru ce mai trebuie să adauge alt acoperământ?”
– Pentru că nu numai de la fire, ci si din libera alegere să mărturisească supunerea. Iar că trebuie să te acoperi, a legiuit şi firea, luându-ţi-o înainte. Adaugă, dar, şi cele din partea ta, ca să nu pari că răstorni şi legile firii, fapt care ar fi nu numai [semn] de multă îndrăzneală, ci şi luptă împotriva firii. De aceea şi pe iudei învinovăţindu-i, Dumnezeu le-a spus: „Ai ucis pe fiii tăi şi pe fiicele tale. Aceasta este mai presus de toate urâciunile tale” (cf. Iezechiel 5, 9-10).
Şi iarăşi Pavel, certându-i pe romanii desfrânaţi, aşa le sporeşte osânda, zicând că nu numai că întrebuinţau [lucrurile] în afara legii lui Dumnezeu, ci chiar şi în afara firii. „Căci au schimbat întrebuinţarea firească cu cea în afara firii” (Romani 1, 26). De aceea si aici se osteneşte pentru acest subiect, arătând însuşi acest lucru: că nu legiuieşte nimic străin şi că la elini toate cele ce ţin de noutate sunt de fapt contra firii. Aşa şi Hristos, arătând aceasta, a zis: „Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor” (Matei 7, 12), dovedind că nu introduce nimic nou. „Iar dacă cineva pare că este iubitor de ceartă, noi un asemenea obicei nu avem, nici Bisericile lui Dumnezeu” (I Corinteni 11,16). Prin urmare, de iubirea de ceartă ţine împotrivirea la acestea, nu de raţionament.
Însă chiar şi aşa, i-a certat cu măsură, făcându-le mai multă ruşine, lucru care făcea şi mai greu cuvântul. „Căci noi”, zice, „un asemenea obicei nu avem, ca să ne întărâtăm şi să ne certăm, şi să ne împotrivim”. Şi nu a rămas numai la atât, ci a adăugat „nici Bisericile lui Dumnezeu”, arătând că Bisericile din toată lumea se împotrivesc [unui asemenea obicei de a se certa], însă chiar dacă pe vremea aceea corintenii erau iubitori de ceartă, acum toată lumea a primit şi a păzit legea aceasta29, atât de mare este puterea Celui Răstignit.
6. Dar mă tem ca nu cumva primind înfăţişarea exterioară, în ceea ce priveşte faptele, unele femei să fie găsite de ruşine şi să fie descoperite în alt mod30. De aceea, scriind lui Timotei, Pavel nu s-a mulţumit cu acestea, ci a adăugat şi altele, spunând: „în îmbrăcăminte cuviincioasă, împreună cu sfiala si întreaga înţelepciune să se împodobească pe ele, nu în împletituri sau aur” (1 Timotei 2, 9). Căci dacă nu trebuie să aibă capul descoperit, ci să poarte în tot locul simbolul supunerii, cu mult mai mult trebuie să arate aceasta prin fapte. Aşa şi femeile dinainte, „domni” îi numeau pe bărbaţii lor şi le lăsau lor cele ale întâietăţii.]
– „Dar şi aceia”, ar zice [o femeie], „îşi iubeau femeile lor”.
– Ştiu şi eu, şi nu sunt în necunoştinţă. Însă când facem îndemn pentru cele cuvenite ţie, nu cată la cele ale acelora [ale bărbaţilor]. Căci şi când îndemnăm pe copii să se supună părinţilor, spunându-le că e scris: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”, ei zic către noi: „Spune şi ceea ce urmează după, că şi voi, părinţilor, să nu-i întărâtaţi pe copii”. Şi robilor când le spunem că e scris să se supună stăpânilor şi să nu slujească de ochii oamenilor, şi ei, i iarăşi, ne cer cele ce urmează, poruncindu-ne să-i îndemnăm şi pe stăpâni la , aceleaşi. „Căci şi acelora Pavel le-a poruncit”, zice [robul], „să lase ameninţarea”.
Dar să nu facem aşa, nici să căutăm cele poruncite altora când suntem întrebaţi pentru ale noastre. Căci nici învinovăţirile nu sunt în comun. Leapădă acuzaţia şi caută numai una cum să te dezbari de vinovăţiile tale. Fiindcă şi Adam a învinovăţit pe femeie, şi ea pe şarpe, dar nu i-a scos nicidecum acest lucru.
Aşadar, nici tu nu-mi spune asta acum, ci sârguieşte-te cu toată bunăvoinţa.[eygnomosyne] să dai bărbatului ce-i datorezi. Fiindcă şi când vorbesc cu bărbatul tău sfătuindu-l să te iubească şi să-ţi poarte de grijă, nu-l las să aducă în discuţie legea pusă asupra femeii, ci îi cer ceea ce e scris pentru el. Aşadar, şi tu lucrează numai cele cuvenite ţie, şi dă-te pe tine supusă bărbatului31. Căci dacă pentru Dumnezeu te supui bărbatului, nu-mi aduce înainte cele ce el este dator să le facă, ci cele de care Legiuitorul te-a făcut responsabilă, pe acestea împlineşte-le cu de-amănuntul. Căci aceasta mai cu seamă înseamnă să te supui lui Dumnezeu: chiar dacă pătimeşti cele contrare, să nu calci legea.
Căci de aceea cel ce iubeşte pe cel ce-l iubeşte nu pare că face ceva mare, pe când cel ce se îngrijeşte de cel ce-l urăşte acesta mai cu seamă este încununat, în acelaşi fel cugetă şi tu: dacă suferi un bărbat împovărător, vei lua cunună strălucită. Iar dacă e blând şi paşnic, pentru ce să-ţi dea plata Dumnezeu? Şi acestea le zic nu poruncindu-le bărbaţilor să fie obraznici, ci ca să le înduplece pe femei să-şi rabde bărbaţii obraznici. Căci când fiecare se sârguieşte să împlinească ce este al său, degrabă vor urma şi cele ale aproapelui32. De pildă, când femeia se pregăteşte să rabde un bărbat mai aspru iar bărbatul să nu întărâte pe femeia cumplită, atunci toate scapă de valuri în liniştea unui liman. Aşa era şi la cei vechi. Fiecare împlinea cele ale sale şi nu cerea cele ale aproapelui. Ia aminte! Avraam a luat cu sine pe nepot. Femeia nu l-a învinovăţit. I-a poruncit [femeii] să călătorească cu el o cale lungă. Nu a grăit împotrivă nici la aceasta, ci l-a urmat. Iarăşi, după acele multe necazuri şi osteneli, şi sudori, fiind stăpân peste toate, a dat lui Lot întâietatea. Şi nu numai că nu s-a necăjit Sarra pentru asta, dar nici gura n-a înălţat-o, nici a grăit ceva de acest fel, cum grăiesc acum multe dintre femei când văd pe bărbaţii lor înjosiţi în asemenea situaţii. Şi mai cu seamă când îi văd înjosiţi de cei mai de jos decât ei, îi ocărăsc şi îi numesc nebuni şi lipsiţi de minte, şi muieratici, şi trădători, şi tâmpiţi, însă aceea nimic de acest fel nu a zis, nici n-a cugetat, ci a iubit toate cele făcute de acela.
Şi lucru şi mai mare: după ce l-a făcut pe acela [pe Lot] stăpân peste alegerea [pământului] şi [Lot] a dat celui dumnezeiesc [lui Avraam] cele mai mici, l-a cuprins [pe Lot] o primejdie cumplită. Şi auzind patriarhul, i-a înarmat pe toţi ai lui şi s-a pregătit contra întregii armate a perşilor numai cu slugile lui. Şi nici atunci nu l-a reţinut ea, nici nu a zis ceea ce ar fi fost firesc: „Omule, unde te duci, aruncându-te în prăpastie şi predându-te atâtor primejdii şi vărsându-ţi sângele pentru un bărbat care te-a înjosit şi a răpit toate ale tale? Dacă pe tine te dispreţuieşti, fie-ţi milă măcar de mine care am lăsat casa şi patria, şi prietenii, şi rudeniile, şi te-am urmat atâta cale, şi nu mă îmbrăca cu văduvia şi cu relele ce vin din văduvie”. Nimic din acestea nu a zis, nici nu a gândit, ci le-a suferit toate cu tăcere.
După acestea, rămânându-i pântecele fără odraslă, ea nu a pătimit cele ale femeilor, nici nu s-a plâns cu amar. Însă acela [Avraam] se jelea, însă nu către femeie, ci către Dumnezeu. Şi ia aminte cum fiecare păzea cele cuvenite lui. Căci nici el nu o dispreţuia pe Sarra ca pe una fără copii, nici nu o ocăra în vreun fel pentru aceasta. Aceea, iarăşi, se sârguia să gândească vreo mângâiere lui Avraam pentru lipsa de copii, [dându-i-o] pe slujnică. Căci pe atunci nu erau oprite acestea ca acum. Fiindcă acum nici femeilor nu le dă voie legea să facă asemenea lucruri cu bărbaţii, nici acelora [bărbaţilor] nu li se îngăduie astfel de amestecări, fie cu ştiinţa, fie fără ştiinţa femeilor lor, chiar dacă i-ar îngreuia de mii de ori întristarea pentru lipsa de copii. Fiindcă aud şi ei că „viermele lor nu moare şi focul lor nu se stinge” (Macabei 9,48). Căci acum nu se îngăduie, dar atunci nu erau oprite. De aceea şi femeia a poruncit aceasta, şi acela a ascultat-o; dar şi [dacă a ascultat-o] n-a [făcut-o] pentru plăcere.
– „Dar ia aminte”, ar zice [careva], „cum iarăşi a lepădat-o când i-a poruncit femeia”.
– Tocmai asta vreau să arăt şi eu, că şi el s-a supus ei întru toate, şi ea lui.
27Faptul că bărbatul a fost făcut înaintea femeii are o raţiune foarte adâncă ce ţine de planul veşnic al lui Dumnezeu, iar bărbaţii şi femeile ar trebui să ţină cont de acest dat. În decursul timpului această raţiune rămâne în vigoare, dar ea este greu de priceput pentru firea căzută. Oricum, ea e legată de taina lui Hristos şi a Bisericii. De aceea doar în Biserică se poate înţelege ceva din ea.
28 El porunceşte aceste „inegalităţi” spre binele nostru. El ne porunceşte smerenia, dar El însuşi S-a smerit nu numai prin întrupare şi răstignire, ci şi creând lumea, deşi nu avea nevoie de ea. Ba faptul că ne mântuieşte este tot o smerire, căci acceptă ca cel supus şi creat să devină egalul Său, după har. Şi ca să faci pe cineva egalul tău trebuie ca tu să te cobori, să te smereşti în faţa lui, iar el să înţeleagă smerirea ta şi starea lui de supus. La baza poruncilor lui Dumnezeu stă negrăita smerenie şi dragoste. Taina dintre bărbat şi femeie conţine în sine taina dintre Dumnezeu şi creaţie. Creaţia este de la Dumnezeu, nu invers, este pentru El, nu El pentru ea, este supusă Lui, nu El ei. La fel femeia: este din bărbat, pentru bărbat, supusă bărbatului. Dar după cum creaţia, deşi este aşa, trebuie să ajungă prin har la starea dumnezeiască, la fel şi femeia, nu este aşa pentru ca să rămână aşa, ci pentru ca să devină prin har ceea ce e bărbatul. Dar acest lucru nu se poate dacă nu se pleacă de la datul creatural concret. Actul prin care creatura nu-şi acceptă datul creatural (adică faptul că este creatură, nu Creator) şi nu lucrează conform firii sale este demonic. Doar diavolul nu a vrut să accepte că este creatură şi să devină dumnezeu prin har. Esenţa unui astfel de act este mândria. Deci nu e vorba de inegalităţi fundamentale şi fiinţiale -căci toţi suntem creaturi -, ci de inegalităţi funcţionale, necesare pentru buna rânduială a întregii creaţii si pentru ajungerea ei la îndumnezeire.
29 Ca femeile să fie acoperite şi bărbaţii să nu-şi lase plete.
30 Deşi afirmă răspicat şi tare că trebuie să se ţine rânduiala exterioară, sfântul atenţionează ca nu cumva să intervină formalismul. Nu cumva pe dinafară femeile să fie cucernice, cu batic bine îmbrobodite, cu fuste „regulamentare”, iar pe dinăuntru să nu aibă de fapt acoperământ, din pricina mândriei, invidiei, judecăţii aproapelui etc. Există însă şi o altă capcană, mai ales pentru idealişti şi intelectuali. Ei spun că nu trebuie ţinută rânduială exterioară, pentru că e formalism, şi că e important lăuntrul omului. Ei nu pot suferi elementele exterioare ale evlaviei, care sunt simboluri ale unor taine adânci. Aceştia bolesc de o mândrie mult mai fină şi mai greu de corectat decât cei habotnici şi formalişti, cu atât mai mult cu cât, sub masca libertăţii lăuntrice, ei sunt robiţi cutumelor lumii cultivate.
32Imaginea din textul grec este cea a unui cal care se supune frâului călăreţului.
va urma
Sf. Ioan Gură de Aur / Cuvântari despre viața de familie
Traducere: Pr. Marcel Hanches
Prefata: PS Lucian Lugojanu
Editura “Invierea”, 2005
