Şi totuşi, Doamne, noi n-avem
alt Dumnezeu decât pe Tine.
Spre cine altul să cădem
acum când ardem în suspine
şi inimile noastre gem
de rane şi de lacrimi pline?
Pe nimeni altul noi nu ştim
şi nimeni altul nu ne ştie.
La cine altul să venim
şi cui să-i spunem decât Ţie
ce nedreptate suferim,
ce pierderi şi ce silnicie?
Căci nimănui noi n-am cântat
cântări atât de minunate
şi Ţie Unuia Ţi-am dat
comoara inimii curate
când frunţile ni s-au plecat
pe mâinile împreunate.
Părinţii noştri s-au sfârşit
ca jertfe pentru-a Ta Lucrare,
noi ani de chin am pătimit
prin lupte şi-ncercări amare.
Iar astăzi, Doamne, ce cumplit
se calcă totul în picioare…
Dar, Dumnezeule Slăvit,
în muta noastră tânguire
nu-i plânsul deznădăjduit
din necredinţă şi cârtire,
ci-i jalea unui duh zdrobit
de-o prea-ndelungă pătimire.
E jalea unui prea duios
şi prea-ncercat trecut, Părinte,
ce n-a avut în el frumos
decât o dragoste fierbinte
şi cântecul şi plânsul scos
din cer, din vis şi din morminte.
Cădem spre Tine, rămânând
cu faţa de nădejde plină,
suim calvarul, aşteptând
făgăduinţa ce-o să vină,
din toată inima crezând
în Biruinţă şi-n Lumină.
Traian Dorz, din Psalmul patimilor Oastei,
Treapta a doua – RUGĂCIUNEA (după Ps. 27, 9-11)
