Spun cel mai greu cuvânt

C-o mână pe Cuvântul lui Dumnezeu cel Drept
şi cu cealaltă mână pe viaţa mea din piept,
în faţa conştiinţei, în faţa Celui Sfânt
şi-n faţa tuturora spun cel mai greu cuvânt.

N-am vrut întâietate, mi-e martor Dumnezeu –
n-aş fi-ndurat pentru-asta un ceas din chinul meu,
n-am vrut cu nimeni ceartă de vorbe fără rost,
ci apăr adevărul aşa cum ştiu c-a fost.
N-am vrut să fac partidă, nu vreau
şi nu voi vrea,
ci vreau să-mi ţin statornic şi drept
credinţa mea.
Nu m-am atins de-avutul nici celui mai hain,
ci vreau solia sfântă cum mi-am primit s-o ţin,
cum ştiu că ne-a lăsat-o înaintaşul sfânt
pe patul morţii sale cu ultimu-i cuvânt.
N-am vrut nici să mă apăr, oricât am fost călcat,
ci nu pot să-mi las steagul pe care am jurat,
căci am o conştiinţă – şi-n faţa Celui Sfânt
am să răspund odată de-un bun şi-un legământ.

Eu ştiu cum ne-a fost calea,
căci de copil am stat
la cot cu-naintaşul şi-alături am luptat;
el m-a-nvăţat: aşa e, aşa să ştii să spui,
Hristos aşa-ţi va cere răspuns în faţa Lui.
De-aceea strig, de-aceea nu voi tăcea nicicând;
cum aş scăpa de-osândă dac-aş trăda tăcând?
Cum aş scăpa când, astăzi, văd bine că se vrea
stricată-nvăţătura aşa cum n-a fost ea?
Schimbată calea Oastei, schimbat al ei duh bun
şi rostul ei şi ţinta,
iar eu să nu vi-o spun?
Să tac? Să nu le apăr trezind pe fraţii mei?
– Dar cum aş fi-atunci faţă de Domnul şi de ei?

N-am interes, nu caut nici laude, nici bani,
nu m-au tocmit în slujbă nici prieteni, nici duşmani,
nu urmăresc câştiguri din drumul sfânt să-mi fac,
n-am fost bogat vreodată, dar azi sunt mai sărac.
Sunt învăţat cu foamea şi munca cea mai grea,
nu ţin la-mbrăcămintea şi nici la viaţa mea,
nici nu ţin la părerea ce lumii i-o trezesc,
eu cinstea ce stă-n haine puţin o preţuiesc.
Nimic n-am ce să-mi apăr – nici prieteni,
nici idei,
mai scump mi-e Adevărul ca toţi cei scumpi ai mei.

Nu sunt gelos pe nimeni, oricât ar fi-nzestrat,
căci fiecare-şi are răspunsul lui de dat.
Nu contrazic pe nimeni, nu asta urmăresc,
ci apăr pân-la moarte un bun nepământesc.
Nu fac vreo nedreptate nici celui mai străin,
ci lupt să-mi apăr fraţii de-abateri şi dezbin.
Nu duşmănesc pe nimeni, oricât mi-ar fi vrăjmaş,
ci vreau să-mi nalţ solia şi steagul de ostaş.

Nu vreau să am nici prieteni, nici gând
străin de-ai mei,
ci vreau, mergând cu fraţii, să fiu în tot ca ei.
Nu vreau să iau nici plată, nici dar de la străin,
mai bine rabd de foame decât cu ei să-nchin.
Nu vreau s-aduc iscoade străine printre fraţi,
nu vreau s-ascund ce curse ne-ntind cei vinovaţi,
nu vreau să semăn ură – n-au drept cei ce bârfesc,
nu-i nimenea pe lume să nu pot să-l iubesc;
aducă-şi fiecare aminte în ce fel
a fost faţă de mine şi eu faţă de el…
Nu vreau să-mi apăr viaţa, nici numele
– aveam
destule căi să le-apăr dac-asta urmăream;
căci, martor mi-este Domnul că şi-astăzi, pas cu pas,
trec numai prin primejdii în fiecare ceas.

Ci astăzi, când văd glasuri plătite vinovat
să strâmbe calea Oastei, cu sunet încurcat,
când fraţi ce nu-şi dau seama un drum greşit aleg,
când minţi neluminate nu văd şi nu-nţeleg,
când mulţi, chiar şi din frunte,
nu văd spre ce-s împinşi
şi mulţi pe drumuri strâmbe în mreji străine-s prinşi
– doresc să strig cu toată puterea mea acum:
treziţi-vă! Acesta e-al morţii voastre drum!
Treziţi-vă! E ceasul, e clipa să vedeţi
cât de străini de Oaste şi duhul ei sunteţi!
Treziţi-vă!
Şi-ntoarceţi la primul crez şi gând,
cu lacrimi fiecare, întâiul drum luând,
o inimă şi-o cale s-avem cu toţii iar,
aceasta va aduce Lucrării foc şi har…

…Dar o să treacă Oastea şi peste-acest impas,
căci Dumnezeu, El Însuşi, o poartă pas cu pas;
vor trece şi-aste valuri, cum şi-altele-au trecut
– ci Oastea va rămâne pe drumu-i cunoscut!
Ca ieri vor fi şi mâine atâţia dintre noi
ce, neascultând, pieri-vor prin curse şi noroi.
Sunt scrise toate-acestea demult că vor fi-aşa
– ci Oastea va învinge, căci Domnul e cu ea!
Pieri-vor şi-acei ce-astăzi pun piedici de vreun fel
– ci Oastea mai departe va merge către Ţel!
Se va vorbi de dânşii ca de-un trecut amar
– ci Oastea străluci-va, crescând din har în har!
Pieri-vor toţi cei care-i fac rău fără temei
– ci Oastea cea curată va-nvinge peste ei!
Hristos aşa a vrut-o dintâi – şi-aşa o vrea,
aşa luptând va creşte şi va învinge-aşa.
Sunt mulţi în ea nevrednici, vor fi şi-n viitor!
Ei vor pieri şi alţii lua-vor locul lor;
nu Oastea o să piară, n-o lasă Dumnezeu,
pieri-vor cei nevrednici ce-o tulbură mereu!

…Voi, care veţi ajunge măreţul Timp, să ştiţi,
de-aceste adevăruri atunci să v-amintiţi,
c-atunci o să-nţelegeţi ce scump a fost plătit,
cu jertfe, Adevărul ce voi l-aţi moştenit;
să ştiţi de ce puterea sau duhul cel mai rău
pe ea n-a fost s-o poată clinti din drumul său.

Hristos şi Adevărul o să plătească-atunci
celor ce-au strâns cu lacrimi,
cu jertfe şi cu munci,
celor rămaşi statornici, ce-au ars, dar n-au lăsat
Lucrarea să se-abată din drumul ei curat.
Dar va plăti cu flăcări, pe merit, şi pe-acei
ce-au păgubit Lucrarea, căutând foloase ei,
şi s-au făcut unelte viclenilor vrăjmaşi
vânzându-şi moştenirea şi crezul de ostaşi.
Atunci o să se vadă că azi, în tot ce-am spus,
dreptatea şi-adevărul şi sufletul mi-am pus…

…Cui vrea să înţeleagă, cu cugetul curat
i-nfăţişez acestea ca adevăr jurat,
cu singura dorinţă: a binelui folos –
să fim şi noi şi Oastea pe voia lui Hristos,
să biruie Lumina,
cel rău să fie-nvins,

să fim un gând şi-un suflet
pe-ntregul ţării-ntins.
Să-ndepărtăm din cuget tot ce-i străin primit,
să fim şi noi şi Oastea aşa cum am pornit.
Să ne-mplinim cu toţii curatul legământ
de care vom răspunde în faţa Celui Sfânt…

Cui nu vrea să-nţeleagă, privească-mă nebun,
şi strice mai departe,
nimic n-am să-i mai spun.
Dreptatea răsplăti-i-va odată ne-ndoios!

– Acesta mi-e cuvântul
în faţa lui Hristos!

de Traian Dorz