Suferinţã…
crin din care Domnul şi-a-mpletit cununa
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna
cãci în leagãnul tãu dulce
când m-a pus întâi durerea
am vãzut la cãpãtâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.
Suferinţã, sorã scumpã
ce mã porţi de-atunci cu tine
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învãţat, ca umbre
şi-amãgire şi ispitã –
sã le vãd pe toate câte vine lumea sã-mi promitã.
Şi sã aflu ce comoarã e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertãrii
şi iubirea ei fierbinte
şi-a încrederii odihnã şi-alinarea cea plãcutã
care-o lasã Mâna dulce peste lacrima tãcutã.
Tu mi-ai dezvelit în suflet zãri necunoscute mie
gura, tu mi-ai pus sã cânte
mâna, tu mi-ai pus sã scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune
fericit cu ele Chipul Domnului sã-L încunune.
Suferinţã, suferinţã
astãzi când spre ceru-albastru
pe-a recunoştinţei aripi
zboarã gândul meu sihastru
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţã
sã mã facã sã-ţi ştiu preţul
şi frumseţea, –
Suferinţã!…
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
