TAINE

Vorbirea fratelui Moise Velescu de la o adunare de botez de la Sâmbăteni – 1980 (?)

„Taina aceasta este mare. Eu vorbesc despre Hristos şi în Biserică. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Taină… În dicţionarul limbii române se spune că ceea ce mintea omenească n-a putut încă să descopere se numeşte taină, miracol, minune, mister. Sau secret, cum este Cina cea de Taină, un loc ascuns, tăinuit. (…)

În Iov este un loc unde scrie despre mare că Dumnezeu a spus: „Atât! Până aici”. Parcă şi în stabilirea hotarelor şi a anumitor graniţe există o taină.

În Geneza spune că, la început, era o singură limbă pe tot pământul. Astăzi sunt atâtea limbi…

Tot în Cartea Iov, în ultima parte, când intervine Dumnezeu în cazul lui Iov, se spune: „Cunoşti tu legile cerului?”.

Ascultarea, şi ea, e o taină. „Cine este Acela, că-L ascultă până şi vânturile şi marea?”.

În cazul cu potopul şi în legătură cu Noe, mi-am notat mai multe lucruri aci. Au găsit multe „explicaţii” oamenii în timpul cât Noe lucra la corabie. Părintele Iosif, în cartea Corabia lui Noe, avea o schiţă în care erau prezentaţi oameni cu şabloane şi cu aparate de măsură, şi cu binocluri, oameni care le dădeau „explicaţii” celorlalţi că nu-i nimic, [nici un pericol]. Până când într-o zi au început să vină stoluri de păsări, tot două câte două, şi două câte două animale, să intre în corabie. Atunci a trebuit să amuţească gura „înţeleptului”. Nu mai avea ce să spună. Era o taină.

Ascultarea de Dumnezeu e o taină. Poate că ar trebui să subliniem lucrul acesta pentru noi, aşa cum s-a [făcut] aici, că fraţii au început să [ne conştientizeze de] marea răspundere pe care o avem în faţa lui Dumnezeu, în primul rând [în ce priveşte] comportamentul nostru, al celor care îndrăznim să punem mâna pe Biblie şi să spunem un cuvânt cuiva şi al celor care cântăm sau spunem o poezie, sau orice lucru facem pentru Dumnezeu.

Au fost aşa de minunate observaţiile fratelui Traian referitoare la ceea ce trebuie făcut pentru Dumnezeu! Să fie în chip deosebit, căci Însuşi Mântuitorul are pretenţia asta: „Dacă daţi cu împrumut ca să căpătaţi… dacă sărutaţi cu dragoste pe cineva… (şi aşa mai departe), ce lucru neobişnuit aţi făcut?”. Domnul are pretenţii la ceva neobişnuit din partea noastră. E adevărat că, în tot ceea ce face un om credincios, partea cea mare e partea lui Dumnezeu.

Aminteau fraţii aici despre anii care au trecut. E adevărat, a fost aşa de micuţă partea noastră pusă, în anii care au trecut: treizeci, patruzeci, alţii au ajuns şi la cincizeci de ani de umblare cu Domnul aici. [El Se îngrijeşte] să ne ridice când suntem căzuţi, să ne mângâie în necazurile noastre, să ne întărească atunci când suntem slabi şi să ne dăruiască mereu binecuvântarea Lui, călăuzindu-ne, purtându-ne de grijă şi ajutându-ne, căci parcă într-adevăr El a dus partea cea mai grea din tot ce ni se pare că a fost greu pe calea Domnului până aici.

Spun lucrurile astea pentru că, în viaţa omenească – şi mai ales aici – e vorba despre Taine, ca în cazul acestui Botez. Botezul e o Taină. Mulţi pot să [conteste faptul] că e un Botez [adevărat acela] făcut unui copil mic. Vorbeam odată cu fratele Fulea cu privire la Botez şi am ajuns [să ne dăm seama] că atât de mulţi sunt cei care, deşi spun că există un singur Dumnezeu, o singură credinţă şi un singur botez, totuşi trec cu Biblia în mână, călcând Cuvântul lui Dumnezeu. [De exemplu], unui copil mic nu-i dai să mănânce până când nu cunoaşte ce vitamine conţine laptele sau hrana pentru el? Nu! El se hrăneşte chiar dacă nu ştie asta. Tot această explicaţie poate fi şi în cazul cu Botezul care se face copiilor mici, cum aşa de bine e rânduit. Ba, Cuvântul Domnului, care în Noul Testament vorbeşte despre botez ca despre o latură a tăierii împrejur din Vechiul Testament, merge până acolo că spune: „să fie nimicit din mijlocul poporului un copil care, după opt zile, nu este tăiat împrejur”. (…)

Părintele Iosif a fost botezat a treia zi după naştere.

[Aici] e vorba despre omul cel vechi. Aşa de repede voiau primii creştini să scape de el! Să-l scape pe copil de firea cea veche, de omul cel vechi. Am putea spune că, într-adevăr, cele ce se petrec la botez înseamnă un prohod, o înmormântare. Prin Taina sfântului Botez, „am fost îngropat împreună cu Hristos”. E o moarte. Aproape că ar putea să se cânte ca la înmormântare la Botez. Pentru că prima parte a Botezului e o înmormântare, o îngropăciune, prin cufundarea în apă. [Cel botezat] a murit faţă de cele vechi, a fost adus la o viaţă nouă.

De-aici [încolo] apare marea responsabilitate, mai ales asupra părinţilor, asupra preotului şi asupra naşului. Ei trebuie să fie garanţi, ei trebuie să garanteze pocăinţa şi credinţa viitorului botezat. Trebuie să dea atâta garanţie, ca şi când mergi la bancă să scoţi bani. Dacă girezi pentru cineva cu casa ta care valorează 300.000 de lei, îţi dă 300.000 de mii de lei. Dar dacă ceri 7 milioane, trebuie să duci document pentru 7 milioane.

Aşa şi la noi, cu fiecare botez, trebuie să  existe o pocăinţă ca a aceluia care a căzut în cele mai mari păcate. [Să avem] în faţa lui Dumnezeu o revizuire a întregii noastre vieţi, ca să ajungem să fim într-adevăr garantul aceluia pe care vrem să-l creştem în frică de Dumnezeu.

Aşa înţelegeau creştinii cei de la început botezurile. Aşa înţelegeau Taina Nunţii.

Astăzi, la noi în oraş, am auzit muzica unei nunţi. Şi m-am gândit pe urmă, [cutremurându-mă], că s-a scuturat carena pe mine: „E o Taină… În Biserica noastră se săvârşeşte o Taină… Uite ce-am făcut cu ea, unde s-a ajuns…”.

Am amintit de hotarele mării, dar putem vorbi şi de hotarul ţării. Când un soldat îşi apără hotarele ţării, el cu preţul vieţii şi-l apără.

Am vorbit despre legile ţării; un om al legii, când nu-i apărată dreptatea, sare şi apără, şi condamnă, şi dă sentinţă până la pedeapsa cu moartea, când e vorba să apere dreptatea.

[Cu privire la limbă], m-am gândit că un om al literei, un om al cărţii, când unii nu [se exprimă] cum trebuie – şi în limba noastră română – [face să] apară atâtea îndreptare. Sare omul şi apără!

Şi m-am gândit pe urmă la legile lui Dumnezeu: [pentru a le apăra pe acestea], nu vrea nimeni să sară?…

Am găsit într-un ziar nişte lucruri foarte interesante, [într-un articol] cu titlul Eroi au fost şi vor mai fi: „Vremurile se repetă. Pe timpul împăraţilor romani, stricăciunile de atunci erau aşa ca şi cele de azi. În toate părţile: luxuri, jocuri, sporturi şi tot ceea ce privea plăcerea şi desfătarea cărnii. Între acestea erau şi circurile cu aşa numitele lupte cu gladiatori. În arenelor romane se strângea un public de câte 70-80 de mii de oameni care se delectau cu luptele ce le dădeau gladiatorii – nişte sclavi [pregătiţi] anume pentru aceste lupte. În faţa publicului, gladiatorii se încăierau la luptă pe viaţă şi moarte. Cel ce biruia îl omora sălbatic pe celălalt şi îşi recăpăta astfel libertatea. Iar publicul se delecta în priveliştea acestor lupte sălbatice; tremura de plăcere când gladiatorul învingător îl ucidea sălbatic pe cel învins.

La un astfel de circ se strânsese [odată] lumea din Roma, în anul 420. Tocmai atunci sosise în Roma un pusnic din Orient, cu numele Telemacos. Luat de valul de oameni, s-a dus şi Telemacos cu ei, fără să ştie anume unde merge. Dar când a văzut sălbăticia şi păgânătatea din circ, n-a mai putut răbda. A sărit în mijlocul circului. Era tocmai momentul când gladiatorul biruitor urma să-l ucidă sălbatic pe cel învins. Şi lumea tremura de plăcere. Telemacos a sărit între gladiatori. L-a oprit pe cel ce voia să omoare şi a strigat cu glas tare porunca lui Dumnezeu: «Să înceteze această păgânătate».

S-a făcut o tulburare mare. Era un public de 80 de mii de oameni. Acolo era şi împăratul Honoriu cu împărăteasa. Telemacos tulburase plăcerea sălbatică a publicului, de a vedea cum furca de fier ucide un om. Şi acum publicul striga sălbatic: «Să piară tulburătorul! Să fie ucis tulburătorul! Să li se dea viaţa celor doi robi, dar să fie ucis tulburătorul jocului!».

Atunci Telemacos, auzind că i se cere viaţa, s-a întors liniştit spre public, şi-a arătat bucuria pentru salvarea celor doi robi, şi-a desfăcut pieptul şi a primit cu linişte lancea ce i s-a înfipt în inimă.

Dar ce s-a întâmplat? Împăratul Honoriu a rămas atât de mişcat de curajul acestui om, că a doua zi a dat ordin aspru să înceteze în tot [imperiul] jocul cel sălbatic al gladiatorilor. Astfel, prin curajul şi jertfa unui creştin, a încetat o păgânătate.

…Cam aşa ceva s-a întâmplat şi la Oastea Domnului. Într-o vreme când jocurile, petrecerile, chefurile, beţiile ucid sufletele, a sărit în arena acestei ţări şi a acestor păcate un pusnic coborâtor din Munţii Apuseni şi a strigat plin de curaj cu glas puternic, porunca lui Dumnezeu: «Să înceteze această păgânătate! Să înceteze această idolatrie! Să înceteze această cumplită ucidere de suflete!». Şi, după acest «Telemacos», au sărit în arenă şi alţi mulţi luptători, plini de curaj şi au început să strige cu toţii: «Să înceteze această păgânătate! Jos cu beţiile! Jos cu jocurile, jos cu idolatria în ţara noastră!». Iar publicul a început să strige indignat: «Afară cu tulburătorii! Afară cu cei ce ne tulbură obiceiurile noastre strămoşeşti! Afară cu cei ce ne tulbură plăcerile! Să piară cei ce ne strică dansurile şi datinile noastre naţionale!». Şi lupta stă acum aici. Vor învinge cei ce au sărit cu adevărul lui Dumnezeu în arena păcatelor? Desigur! Mai curând ori mai târziu, dar numai cu mari lupte. Căci satan nu se dă bătut cu una, cu două.

Va avea soarta lui Telemacos cel ce a sărit mai întâi cu adevărul lui Dumnezeu în arena jocurilor şi păcatelor? Şi vor avea aceeaşi soartă mulţi din cei ce au sărit cu el? Se poate, căci numai prin jertfă se pecetluieşte biruinţa.

Slăvit să fie Domnul, şi fronturile Oastei sunt pline de eroi.

Eroi au fost şi vor mai fi!”

M-am gândit că nicăieri nu se potriveşte mai bine [amintirea] acestor rânduri ca aici, în casa fratelui Valer, cu ocazia acestei Taine [care s-a săvârşit], cu ocazia Botezului. Cât de fericiţi suntem noi că Domnul ne-a chemat într-o asemenea Lucrare care într-adevăr, a luat o aşa mare amploare, [chiar dacă] a început atât de modest atunci când Părintele, prin harul lui Dumnezeu, şi-a ridicat glasul în arena păcatelor din ţara noastră. Dar noi (…) ne putem bucura pentru că putem vedea roadele pe care le vom culege… nu acum; mai târziu! Domnul Îşi are Lucrarea Lui în mână. El e Stăpân peste tot ceea ce se petrece în lume. Numai că n-am reuşit să ne dăm atât de bine seama de cât de important e faptul că Dumnezeu a ridicat în Biserica noastră Lucrarea Oastei şi că ea îşi aduce roadele ei binecuvântate nu numai pentru fericirea unuia… pentru că ea se răsfrânge aşa ca o undă şi cuprinde mereu alte suflete, în măsura în care cei ce s-au [înrolat în rândurile ei] reuşesc să rămână alipiţi de Domnul, ascultători, smeriţi, suportând toate consecinţele. Cât de mişcător e ceea ce s-a scris pe timpul Părintelui! În 1933, la 10 ani de Oaste, a fost scris articolul pe care l‑am citit aici. Şi vedeţi că împăratul Honoriu a dat ordin după aceea să înceteze păgânătatea. Noi nu ştim ce se va întâmpla mâine. (…)

[Diplomatul român] Nicolae Titulescu a fost omul acela – poate unic în Europa – dotat cu atâta înţelepciune din partea lui Dumnezeu şi cu frică de Dumnezeu. Se spune că într-o dimineaţă, fiind undeva într-o ţară străină, persoana care făcea de serviciu în camera lui l-a găsit în genunchi; Titulescu se ruga. Şi l-a întrebat de ce se roagă, la care el a răspuns: „Cum aş putea eu rezolva marile probleme care-mi apar în fiecare zi, fără ajutorul lui Dumnezeu?”. A rămas acela surprins că el, mirat, i-a răspuns: „Cum aş putea eu, cu propriile puteri, să rezolv marile probleme care îmi vor apărea şi astăzi, fără ajutorul lui Dumnezeu?”.

Cât de frumoasă e istoria noastră! Cât de drag ne e să vedem că înainte de noi au fost oameni care s-au purtat [cu credincioşie]! Într-adevăr, [mulţi] oameni din vechime rămân pentru totdeauna o pildă de urmat, pentru omul înţelept.

De aceea, nici purtarea celor [credincioşi] de astăzi [nu rămâne nerăsplă­tită]. Dumnezeu binecuvântează, în urma statorniciei tale şi a rămânerii tale cu credincioşie faţă de El, o mie de generaţii după tine. Face să fii credincios! Face să-L asculţi pe Dumnezeu! Face să-ţi încredinţezi soarta în mâna lui Dumnezeu! Nu‑i un lucru de mică importanţă, chiar dacă nouă ni se pare un lucru de mică importanţă faptul că în noaptea asta stăm aici şi ne bucurăm cântând, sfătuindu-ne unii pe alţii ca într-o şcoală. Mi-a plăcut când părintele Sabău amintea că Părintele Iosif numea adunările de la Oaste „şcolile Oastei”, şcoli biblice. Fiecare adunare era o şcoală. Ba, fiecare carte era rezultatul unei şcoli. Părintele Iosif aşa şi-a creat cărţile. A deschis un subiect din Biblie [pe care l-a dezbătut în mai multe articole la foaie]. Când a fost gata, a revizuit articolele şi le-a publicat la un loc, formând astfel o carte, în urma acestei „şcoli”. Oastea Domnului este o şcoală a Duhului Sfânt, o şcoală a Cuvântului lui Dumnezeu, o şcoală a Bibliei. Întotdeauna, de la o şcoală ca asta, ne întoarcem acasă altfel, [mai buni] un pic decât am fost înainte de a veni aici. Se întâmplă ceva întotdeauna în viaţa noastră. Cei în viaţa cărora nu se întâmplă ceva trebuie să şi-o revizuiască, dacă au vrut să vină cu adevărat la Hristos. Un copil al Domnului, ca şi un copil de la şcoală care azi a făcut o liniuţă, mâne l-a învăţat pe „a”, apoi pe „b”, întotdeauna vine acasă cu ceva nou învăţat la şcoală. (…)

O, cât de binecuvântate au fost adunările noastre… Când stai o noapte, o după-masă cu fraţii în adunare, e o hrană şi o binecuvântare, şi o răcorire sufletească pentru o săptămână sau până la o altă adunare. Dar să vedeţi [cum e] după ce se stă cu fraţii împreună o zi şi o noapte, şi mai o zi, şi mai o noapte, două, trei, patru, cinci… Îmi amintesc, în urmă cu mulţi ani a fost o şcoală biblică [ce a durat o săptămână][1]. Chiar în şcoală s-a ţinut. La urmă s-a făcut un bilanţ; au fost aproape două sute de suflete care s-au întors la Dumnezeu, pentru că fiecare zi Dumnezeu o binecuvânta; veneau oamenii din sat să asculte acolo. Ei veneau de curioşi şi se întorceau acasă oameni noi. Dumnezeu mărea binecuvântarea cu fiecare zi care trecea.

Astea sunt rezultatele statorniciei, umblării şi rămânerii împreună cu Domnul şi împreună cu fraţii. Am amintit locul acela din Biblie de la Efeseni în care se spune: „…eu vorbesc în Hristos şi în Biserică”. Ce înseamnă a fi în Hristos? A fi o făptură nouă! Dar trebuie să fii şi în Biserică. În Biserică înseamnă a fi în părtăşie cu fraţii. E foarte interesant lucrul ăsta. Când suntem în părtăşie unii cu alţii, Dumnezeu ne curăţeşte păcatele. E un mare lucru şi e o condiţie să fii şi în Hristos, şi în Biserică. Deci Taina se realizează (acolo e vorba despre Cununie) asupra aceluia care este şi în Hristos, şi în Biserică. E un lucru de cea mai mare importanţă.

Să medităm asupra acestor învăţături ale sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu, pentru ca ele să poată mereu să ne îmbogăţească viaţa noastră, mereu să ne mângâie, mereu să ne întărească… Chiar dacă ar veni vremuri să nu mai putem să ne întâlnim aşa ca în noaptea asta aici. Au fost vremuri în care am putut doar să ne rugăm… Îmi amintesc de vremurile în care abia apucai să vină ceasul tău din noapte [pentru rugăciune]. Aranjaserăm aici, cu fraţii din Arad, când fraţii erau duşi [la închisoare], o rugăciune continuă, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore. Ştiai: „Acuma fratele… termină rugăciunea. Acuma e rândul meu”. Şi mă puneam la rugăciune. [Iar când trecea ceasul tău şi te ridicai de la rugăciune], ştiai că se scoală fratele sau sora cutare şi îngenunchează la rugăciune…

Aşa de frumoase sunt stările trăirii împreună cu fraţii! Sunt vremuri în care nu eşti cu fraţii numai să-i vezi, în adunare. [Ci de dorit sunt acelea] când poţi fi cu fraţii în dragostea ta, în părtăşia ta, în unitatea ta. Domnul ne-a făcut una. Prin unitatea asta care s-a realizat prin Lucrarea binecuvântată a harului lui Dumnezeu, prin Oastea Domnului, aici în Biserica noastră şi-n poporul nostru, Dumnezeu a făcut [o foarte] mare minune. Se interesează [de ea] şi oameni de peste ţări şi mări, care aud că în sânul unei Biserici creştine, aşa cum e ea numită, Ortodoxă, în care se practică şi păcate, [pe lângă] Tainele lui Dumnezeu, s-a petrecut minunea cea mare, pentru că într-adevăr aici a existat cineva care a avut curaj, ca Telemacos, şi a strigat: „Să înceteze păgânătatea! Până când păgânătate cu Botezul? Până când păgânătate cu Nunta? Până când păgânătate chiar cu preoţia? Până când păgânătate chiar cu numele de creştin? Până când?…”. Iată că Dumnezeu a adus atâta binecuvântare în urma unui om care s-a trezit.

De aceea, noi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ridicat aici. Pentru că aici L-am cunoscut şi vrem aici să rămânem statornici, slujindu-L pe Dumnezeu aşa cum spune fratele Traian: „în cea mai aspră muncă”. Poate că alţii se bucură, sub perdeaua unei autorizaţii, altfel… Dar vedem mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu în Lucrare, [chiar] aşa cum suntem priviţi noi de cei mari (…). Noi nu vedem în toate astea cum Domnul umple paharul şi binecuvântează masa celor care vor să-L slujească pe El, în faţa potrivnicilor Lui? Există Mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu. Şi El, Cel care a început Lucrarea asta binecuvântată, o desăvârşeşte şi o duce la sfârşit (…) în locul unde a ridicat-o şi a aşezat‑o. Şi, prin ea, Domnul vrea să ne folosească pentru mântuirea altora.

Să facă Domnul să lucreze harul Său în viaţa noastră naşterea din nou [despre care a spus El] în noapte aceea, că: „…dacă nu se naşte cineva din nou, cu nici un chip nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Un om născut din nou trebuie într-adevăr să fie, ori pe unde va trece el, un om binecuvântat de Dumnezeu, un om în care să se vadă prezenţa Domnului Iisus, statornicia, pacea, liniştea. Citeam aici împreună cu fratele Valer despre înţelepciune. Au fost şi în timpul acela şi apar mereu oameni învăţaţi care sunt gata şi încearcă să dezmintă credinţa în Dumnezeu, pe omul credincios să-l abată [spre necredinţă], să-l convingă [să nu mai creadă].

„Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. Cine dintre voi este înţelept şi priceput, să-şi arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândeţea înţelep­ciunii.” Cineva, într-o zi, m-a întrebat, în legătură cu scara lui Iacov, de ce îngerii „urcau şi coborau” şi de ce nu coborau şi urcau. Un cuvânt înţelept spune că toate gândurile bune, toate faptele bune sunt îngeri. Deci sunt atâţia îngeri în jurul tău, câte gânduri bune ai. Şi fiecare faptă rea şi gând rău e un demon. Atâţia demoni sunt în jurul tău, câte gânduri rele ai. De aceea spune Cuvântul lui Dumnezeu că îngerii „urcau şi coborau”. „Că îngerii se nasc, spune un alt înţelept rabin, aici, din inima ta, prin gândurile tale”. Cât de înţelept spune Sfântul Iacob aici! Şi continuă: „Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă este tulburare şi tot felul de fapte rele”. Vedeţi, apare în inima omului – chiar credincios – o stare în care el e supus unei ispite. Şi ispita aceea îl duce până acolo încât [el se poate prăbuşi], dacă nu are temelia bine pusă, pe stâncă, aşa cum Părintele Iosif arăta: „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit”. Oamenii, [mulţi dintre ei], se leagă de lucrurile celelalte, din afară. Tot Părintele Iosif spunea: „Dacă nu am reuşit să-L imprimăm adânc pe Iisus cel Răstignit în viaţa Lucrării şi a fraţilor noştri, încă n-am realizat nimic”. În direcţia aceasta e întreaga luptă care s-a dat în Lucrarea Oastei Domnului: să întipărească în viaţa membrilor ei, a fraţilor noştri, pe Iisus cel Răstignit. Pentru că dacă n-are cineva Duhul Său nu este al Lui. În măsura în care Hristos, prin Duhul Lui, locuieşte în noi, noi putem fi biruitori împotriva ispitelor, a păcatelor; şi a duhurilor dezbinătoare, a duhurilor mincinoase, lacome, pătimaşe, mândre, îngâmfate… Pentru că în atâtea feluri păcatul caută să ne abată, să ne rupă, să ne îndepărteze.

Înţelepciunea care vine de sus ştiţi cum este mai întâi? Curată! Cine lucrează cu metale observă că nu se poate face unitatea între două metale, dacă mai întâi ele nu se curăţă. Vine acolo cu răzuitorul; ba, merge până acolo încât pune „apă tare”, să ardă absolut tot ceea ce e necurat acolo. Pentru ca să se poată într-adevăr realiza unitatea. Asta-i dragostea, asta-i înţelepciunea, asta-i ceea ce face harul lui Dumnezeu. Celălalt, care are o altă „înţelepciune”, prin vorba lui, prin cuvântul lui, prin felul cum pune problema, nu dovedeşte că într-adevăr acea înţelepciune e de la Dumnezeu. Înţelepciunea de la Dumnezeu e aceea care realizează unitate. (…)

Mergeam odată la Sibiu, la o adunare mare de-acolo. În tren era o tânără, străină între fraţii câţi eram în compartiment. Dar, [în urma] discuţiei [care a avut loc şi a ceea ce] s-a imprimat în sufletul ei de la Arad până la Sibiu… s-a pus în genunchi şi s-a hotărât pentru Domnul.

În felul acesta am vrea ca, dacă trăim cu cineva împreună sau lucrăm cu cineva împreună, aceştia să ajungă să ştie că lângă el a trăit şi a fost un om credincios. Aşa cum spune acolo, că: „un soţ credincios se sfinţeşte prin soţia credincioasă”; şi invers. Aşa se întâmplă când cineva, într-adevăr, trăieşte [cu Domnul]. Când vine cineva de la grajd, îi miroase hainele a grajd. Dar dacă ies [cei ce lucrează] la fabrica de parfumuri, toţi se plimbă prin oraş la ora aceea, pentru că întreg oraşul e înmiresmat.

Asta a vrut Părintele atunci când a spus că vrea să-L imprime pe Hristos cel Răstignit [în noi], pentru ca mireasma cunoştinţei lui Hristos într-adevăr să‑i cuprindă pe toţi.

Când Părintele Iosif a fost întrebat: „Când îşi sfârşeşte Oastea Domnului activitatea, când toţi fiii Bisericii vor fi ostaşi?”, el a răspuns: „E prea departe atunci… Când toţi preoţii vor fi ostaşi, atunci Lucrarea Oastei îşi va sfârşi misiunea”. Vedeţi? Spre un asemenea ţel se lucrează. Nu stăm cu mâinile în sân şi nu spunem că, dacă vine greul, noi cedăm. Nu! Crucea e cea care rezolvă problemele. Vorbeam cu fraţii într-o zi despre cruce. Ea-i cheia de boltă a rezolvării problemelor în creştinism. Şi nici nu vedem astăzi altfel rezolvată problema. Când Mântuitorul, în Ghetsimani, S-a rugat, botezându-şi rugăciunea cu sudori de sânge şi cu lacrimi, răspunsul I-a fost: „Mâine, ecoul loviturii de ciocan care Îţi va străpunge mâinile şi picioarele se va auzi până departe”. Dar rezultatul, peste două mii de ani, este că poarta iadului e sfărâmată şi cerul se populează cu sufletele răscumpărate prin Sângele curs din rănile făcute de cruce.

Aminteam fraţilor cazul Moţiunii din 12 septembrie [1937], când fraţii de-atunci s-au hotărât să rămână statornici pe calea pe care au umblat, să nu schimbe nimic, zicând: „Noi vrem să trăim în Biserica noastră aşa cum trebuie…”. Dar răspunsul [pe care l-au primit] a fost cam acelaşi care I-a fost dat Domnului Iisus. Părintele a fost pus mai departe pe cruce şi răstignit. Rezultatul faptului că a acceptat crucea şi a acceptat prigoana, şi a acceptat caterisirea a fost că, numai peste o jumătate de veac, sunt – cum se bănuieşte – peste o jumătate de milion de suflete răscumpărate în ţara noastră.

Creştinismul e într-un impas astăzi. Nu vedem nici o altă soluţie, decât acceptarea crucii. Acceptarea de către soră a crucii ei acolo unde e pusă ea, acceptarea de către frate a crucii acolo unde lucrează el. Şi acceptarea de către fiecare [a crucii lui]. De aceea cântăm noi [despre cruce, numind-o] „puntea” aceea care ne ajută să trecem dincolo. (…) Nu există o altă soluţie, dacă vrem să mâncăm anul viitor pâine, decât dacă bobul de grâu, în toamnă, putrezeşte, pentru ca din el să răsară spicul.

Domnul să ne ajute să putem să ne înţelegem locul şi rostul, şi felul în care Dumnezeu vrea să ne folosească şi pe noi. Noi nu ştim câţi se vor ridica de-aici şi mâine vor plăti mult mai scump decât am plătit noi (unii dintre noi mai mult, alţii mai puţin) credinţa, statornicia şi mărturia pe care trebuie s-o dea în faţa celorlalţi, pentru ca prin ei să se nască biruinţa şi mântuirea celor pentru care Domnul a murit răstignit pe cruce; şi să întregească Jertfa Lui cu jertfa lor – cum aşa frumos spune fratele [Traian] în poezia [Scrisoare despre jertfă]: „Şi, cu orice rând de oameni, cât va fi pe lume harul, / necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul”.

De aceea, pe lângă bucuria pe care o avem acum când sărbătorim Taina sfântului Botez – când un copil e înmormântat faţă de cele vechi şi are şi garanţia că cei ce vor [ca el] să crească în frică de Dumnezeu aşa îl vor creşte –, ne aducem aminte şi de luptele prin care am trecut până aici; şi [ştim că acestea] vor urma de-acuma şi pentru cei care vor păşi de-aici [pe urmele Domnului. Dorim] mai ales (cum spunea fratele în rugăciune) ca copiii noştri să ajungă, atunci când Dumnezeu rânduieşte, la naşterea din nou. Căci şi ei vor trebui să ajungă să treacă prin naşterea din nou, prin momentul acesta. „Nu-i de-ajuns să fii atins de apa sfântului Botez. Trebuie să fii trecut prin operaţia mare a naşterii din nou.” Ceea ce am primit [la Botez] e arvuna, e începutul, e baza pusă, la ceea ce Dumnezeu va continua să lucreze mai departe. [Dar] acolo îşi va avea contribuţia şi mămica, şi tăticul, şi naşul, şi părintele, şi fratele, şi sora, şi adunarea, şi Lucrarea întreagă.

Facă bunul Dumnezeu ca toţi copiii fraţilor noştri şi copiii noştri să poată să fie şi ei trecuţi şi ajunşi prin lucrarea naşterii din nou şi împreună cu toţii să moştenim făgăduinţele făcute [de Dumnezeu] (…).

[1] E vorba de Şcoala biblică de la Chiuieşti, din octombrie 1947.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6