Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home VALOAREA ŞI RESPECTUL (VI)

VALOAREA ŞI RESPECTUL (VI)

VALOAREA ŞI RESPECTUL (VI)

din vorbirea şi rugăciunea fratelui Traian Dorz
de la adunarea onomastică
a fratelui Popa Petru,

Săucani – 29 iunie 1985

Şi acum să vă citesc ceea ce le spune Sfântul Apostol Pavel unora dintre credincioşii în mijlocul cărora a propovăduit şi el Cuvântul lui Dumnezeu. Am zis: scumpe ne sunt nouă toate cuvintele părinţilor noştri care ne-au iubit şi ne-au mărturisit pe Dumnezeu. Cuvintele mamei noastre, cuvintele tatălui nostru… tot ce ne-au spus ei frumos de-a lungul vieţii noastre, de când i-am cunoscut, de copii, până când i-am înmormântat, rezemând capul lor pe umărul nostru şi închi­zându-le cu mâinile noastre ochii lor sfinţi pentru ultima dată, când le-am aşezat mâinile frumos pe piept şi i-am încredinţat lui Dumnezeu pentru ceasul revederii din Ziua cea mare a Învierii.

Scumpe ne sunt nouă toate amintirile cu părinţii noştri, cu învăţătorii noştri, cu cei care ne-au iubit şi care ne-au făcut nouă bine. Dar cele din urmă cuvinte ne sunt mai scumpe ca toate. Şi acestea sunt cele din urmă cuvinte ale Sfinţilor Apostoli, care ne-au mărturisit nouă mai mult ca oricine, după Domnul şi Mântuitorul nostru, Cuvântul Său cel sfânt.

Ascultaţi ce spune Sfântul Apostol Pavel în Faptele Apostolilor, capitolul 20:

Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici şi, după ce le-a dat sfaturi, şi-a luat ziua bună de la ei şi a plecat în Macedonia. (Era ultima despărţire…) A străbătut ţinutul acesta şi a dat ucenicilor o mulţime de sfaturi. Apoi a venit în Grecia, unde-a rămas trei luni. Şi a fost gata să plece cu corabia în Siria, dar iudeii i-au întins curse. Atunci s-a hotărât să se întoarcă spre Macedonia. Avea tovarăş de lucru până în Asia pe Sopater din Berea, fiul lui Pir, Aristarh şi Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, Timotei, precum şi Tihic şi Trofim care erau din Asia. Aceştia au luat-o înainte şi ne-au aşteptat în Troa. Iar noi, după zilele azimilor, am plecat cu corabia din Filipi şi în cinci zile am ajuns la ei în Troa, unde am stat şapte zile.

În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii. În odaia de sus unde eram adunaţi erau multe lumini. Un tânăr numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel. Şi, biruit de somn, a căzut jos din catul a treilea şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a coborât, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe şi a zis: „Nu vă tulburaţi, că sufletul lui este în el!”. După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a cinat şi a mai vorbit multă vreme, până la ziuă. Apoi a plecat.

Băiatul a fost adus viu şi lucrul acesta a fost pricina unei mari mângâieri.

Noi am venit înaintea lui Pavel la corabie şi am plecat cu corabia la Asos, unde ne învoiserăm să ne întâlnim din nou, pentru că el trebuia să facă drumul pe jos.

Când s-a întâlnit cu noi, l-am luat în corabie şi ne-am dus la Mitilene. De aici am mers pe mare şi a doua zi am ajuns în faţa insulei Chios. În ziua următoare, de-abia am atins Samos, ne-am oprit în Troghilion şi doua zi am venit la Milet.

Pavel hotărâse să treacă pe lângă Efes fără să se opreas­că aici, ca să nu piardă vremea în Asia, că se grăbea, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de ziua Cincizecimii.

Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii Bisericii (pe fraţii bătrâni şi pe toţi fraţii răspunzători). Când au venit la el, le-a zis: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit lui Dumnezeu cu toată smerenia, cu multe lacrimi, în mijlocul încercărilor pe care mi le-au ridicat uneltirile vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era vouă de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea tuturor şi în case şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Iisus Hristos.

Şi acum iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să vestesc Evanghelia harului Său cu credincioşie şi cu îndrăzneală.

Şi acum ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa voi, toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor, că nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi şi preoţi, şi păstori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său.

Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma. Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de… ani de zile, zi şi noapte, n-am încetat să vă sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi.

Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de Cuvintele Domnului Iisus, Care Însuşi a zis: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti!»”.

După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat mult, căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie.

Sărbătorim şi noi, cu ocazia asta, stând aici în aceasta curte împreună, un om al lui Dumnezeu care a mărturisit în mijlocul nostru de zeci de ani. Astăzi este bătrân, slab, cu părul cărunt, cu trupul istovit de muncă şi de osteneli, şi de alergări. Noi l-am cunoscut când era încă copil. Îl cunosc pe fratele Petre de peste cincizeci de ani. Peste o jumătate de secol a trecut de când îl ştiu pe acest copil scump al lui Dumnezeu; de când era elev în şcoala primară aici, în primele clase, la şcoala din Săucani.

Cu tot sufletul lui predat Domnului din anii copilăriei lui fragede, L-a slujit pe Dumnezeu şi L-a mărturisit cu toată inima. N-a fost o dată când el să se fi ridicat cu o poezioară, cu o rugăciune, cu un cuvânt de la Dumnezeu să nu fie însoţit de lacrimi şi să nu scalde fiecare îndemn dat fraţilor, sub orice formă a fost acest îndemn, cu lacrimile lui. Cu câte lacrimi a vărsat pentru atât de mulţi dintre cei pe care i-a chemat la Dumnezeu, ar putea să-i scalde. Şi i-a şi scăldat în lacrimi…

Dumnezeu să binecuvânteze sufletul acesta scump! Cu ocazia acestei întâlniri, când îi cinstim pe marii noştri înaintaşi care ne-au făcut nouă bine, să nu uităm [nici de] acest suflet. Multe mii de suflete din părţile acestea şi din toată ţara – şi nu numai din ţara noastră – care au auzit cuvântul său şi L‑au aflat pe Dumnezeu prin acest cuvânt, şi s-au hrănit, şi au crescut în Domnul, şi s-au bucurat trebuie să recunoască [aceasta] şi să-L laude pe Dumnezeu mulţumind pentru partea de jertfă şi de osteneli pe care [a dat-o] acest suflet care niciodată n-a cerut nimic şi n-a primit nimic pentru el, dar a făcut tot ce a putut pentru ca să-i ajute şi să-i aducă pe alţii la Dumnezeu. Copiii şi i-a crescut în lacrimi… I-ar fi putut scălda în lacrimi pe fiecare dintre consătenii lui, că n-a fost unul căruia să nu-i fi spus cu lacrimi despre pocăinţă, despre mântuire, despre viaţa veşnică, despre naşterea din nou şi despre răsplata fericită care-i aşteaptă pe cei care ascultă; şi despre pedeapsa care îi aşteaptă pe cei care se împotrivesc Cuvântului lui Dumnezeu.

Cred că nu este în judeţul acesta drum pe care să nu-l fi străbătut cu picioarele lui. Lucra [toată] ziua, până noaptea târziu, şi, în loc ca, zdrobit de oboseală, să se odihnească, mergea până la Vălani sau până la Drăgoteni, sau până la Căbeşti, sau… cine ştie până unde, unde îl aşteptau câteva suflete care doreau după Dumnezeu, să petreacă ceasuri întregi în rugăciune. Şi după aceea, târziu, abia spre dimineaţă, ajungea din nou, când să se odihnească… Odihna lui a fost osteneala pentru Dumnezeu. Frăţia vostră, toţi cei care mă auziţi, ştiţi că spun adevărul.

Dumnezeu să fie slăvit pentru astfel de oameni! Eu însumi am avut atât de mult ajutor şi binecuvântare din partea ostenelilor şi dragostei lui…

N-a primit niciodată, de la nimeni, nici o răsplată pentru ostenelile sale. Tot ce a putut a făcut pentru Domnul şi pentru fraţi; şi pentru cunoscuţi, şi pentru necunoscuţi. Odată, când vom ajunge în ceruri, vom slăvi pe Domnul uimiţi de răsplata pe care i-a pregătit-o El.

Noi am mers zeci de ani împreună pe calea Domnului. Am gândit adeseori că eu mi-am primit şi în lumea acesta ceva pentru ostenelile şi jertfele, şi suferinţele pe care le-am îndurat pentru Domnul. Am primit laude nemeritate – n-am dorit niciodată, dar le-am primit; a fost pentru mine un fel de plată pe pământ. Am mai primit şi alt fel de daruri, deşi n-am dorit niciodată aşa ceva… Dar în faţa Domnului m-am socotit totdeauna nespus mai mic decât acest frate care n-a primit nimic. I-am zis odată: „Răsplata şi ostenelile tale nerăsplătite de nimeni pe pământ vor fi nespus mai mari în ceruri… Eu mi-am primit şi pe pământ ceva din răsplata făgăduită de Domnul”. El n-a primit nimic.

Binecuvântat să fie Domnul pentru astfel de suflete de vestitori ai Săi, a căror viaţă am putea spune – păstrând distanţa cuviincioasă – că n-a fost cu nimic mai prejos decât via­ţa marilor oameni ai lui Dumnezeu pe care îi cinsteşte sfânta noastră Biserică pentru pilda frumoasă şi statornică a credin­cioşiei lor de la început şi până la sfârşit.

Sunt peste cincizeci de ani de când, prin 1933 sau ’34, am fost odată la o mare adunare a Oastei Domnului din Oradea. Atunci în Oradea erau în şase locuri adunările Oastei. Atât de mulţi fraţi şi surori erau acolo atunci. Noi eram copii. O serbare mare a avut loc în sala Teatrului Municipal. Şi noi am fost pe scena teatrului, propovăduind Evanghelia. Mi-aduc aminte şi astăzi de fratele Petre care era un copil, un tinerel – cum spune Cuvântul Domnului despre sfântul David – cu păr bălai şi faţă frumoasă; cu cojocel, sumăniţă şi cu opinci. Dar a propovăduit Evanghelia aşa de minunat de pe scena Teatrului Municipal din Oradea atunci, că toţi cei din lojile principale, în care erau toţi cei mai mari din judeţ, în frunte cu episcopul, cu vicarul, cu prefectul, cu oameni mari din Oradea din anii 1933-’34, s‑au ridicat în picioare şi au aplaudat cu lacrimi şi cu bucurie şi toţi spuneau: „Dar cine este acesta? Un înger al lui Dumnezeu!”. Aşa de frumos a vorbit!

Şi de-atunci, de peste cincizeci de ani, de câte ori a mărturisit acest suflet sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi pe cât de mulţi i-a făcut să-L laude pe Domnul în urma mărturisirii Cuvântului Său sfânt!

De aceea, e bine ca, la sărbătoarea aceasta, să ne aducem aminte de astfel de suflete. Ştie Domnul câte puţine zile îl mai avem şi pe el între noi. Pentru că aşa este trecerea şi mersul vieţii noastre, ca o zi: ne bucurăm de răsăritul ei, ne bucurăm de amiaza strălucitoare şi biruitoare, şi fericită a soarelui, dar încet, încet lumina se apropie de apus. Că aşa a rânduit Dumnezeu să fie toate lucrurile. Ne-am bucurat de copilăria fratelui Petru, ne-am bucurat tinereţea lui, de bărbăţia, de anii cei frumoşi, şi-acum îi însoţim trecerea vieţii spre apus. Domnul ştie câtă vreme mai suntem împreună. Am dorit din toată inima, cu ocazia aceasta – cinstind Numele Domnului şi cinstind amintirea marilor apostoli care ne-au vestit nouă sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi privind cu admiraţie, cu respect şi cu dragoste la sfârşitul felului lor de vieţuire –, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să le urmăm credinţa.

Aduceţi-vă aminte de fratele Petru totdeauna… de statornicia, de răbdarea, de blândeţea, de bunătatea, de râvna lui. Şi cel mai bun fel de a-i arăta preţuirea este să-i urmăm credinţa. Să ne străduim cu toţii să fim până la sfârşitul vieţii noastre nişte vase de preţ în slujba Stăpânului nostru, vrednici de cinstea Lui şi dovedind statornicia şi ascultarea, şi curăţia credinţei pe care ne-a dovedit-o fratele fără să strige, fără să se laude… Dar a ars ca o lumânare, arătându-ne şi nouă, multora dintre noi, drumul cel drept şi frumos al mântuirii şi sfârşitul cel binecuvântat al celor care rămân statornici şi credincioşi până la sfârşit.

va urma

din „Frate de aur şi de miere sfântă”
– Popa Petru de la Săucani – vol. 1
Lucrare alcătuită de Ovidiu Rus
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *