Despre mândrie

Pentru necurată mândrie şi deşartă mărire

“De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l în­văţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte.

Adu-i aminte numai de neputinţa firii omenesti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici ca şi acum, când este viu, omul este pă­mânt şi cenuşă, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului.

Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuticiune şi de putoa­re, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă şi putregai? Căută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădej­de şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu!¹ – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?

Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalţă grumazul ca un taur şi îşi ri­dică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se va ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăra­tului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptura: „Toată slava omului ca floarea ierbii -este.“²

Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, si fum, si iarba si floarea ierbii. Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? Ce alta este mai de râs decât aceasta? Ce folos ai că stăpâneşti oameni? Mai bine să ţi se poruncească, decât să porunceşti şi să stăpâneşti!

Căci ce folos este că esti începător oamenilor, dar supus şi robit de patimi şi de păcate? Ca şi când cineva ar fi stăpân şi puternic, şi apoi să-l bată robii săi şi să-i fie tot trupul plin de răni, iar dacă merge în târg să se mărească cu gândul că stăpâneşte mulţime de oameni. Mai bine ar fi să stăpâneşti patimile şi să nu fii rob păcatelor!

Pentru că, de vreme ce este defai­mat chiar cel ce se mândreşte în lucrurile cele adevarate şi bune şi-şi pierde acele osteneli ale bunătăţii, atunci cu cât mai vârtos se va defaima cel ce se mândreşte în lucrurile cele rele şi se înalţă pe sine pentru slava cea trecătoare? Oare cum nu va fi batjocorit şi de râsul tuturor unul ca acela?

Ticăloase şi mişelule om! Sufletul tău este stricat şi muncit rău de boa­la pacatelor, iar tu te slavesti cu marire ca ai atatia galbeni si atatia lei sau ca ai atatea slugi?! Dar acestea nu sint ale tale, ci ale altora! Si, de nu ma crezi, cunoaste din ispita sau cercarea boierilor dinainte de tine! Iar de nu te vei cuminti nici din Scriptura, nici de la alti oameni ce au patit acestea, apoi as­teapta putina vreme si vei cunoaste singur! Cand? Stii cand? Cand nu vei avea de la avutia ta nici un folos si nici un ajutor! Cand te vei bate cu moartea si nu vei fi stapin nici al unui ceas, nici macar al unei  clipe, atunci fara voia ta vei da acestea si acelora pe care nu vrei nici sa-i vezi. Caci starea si pricopseala lucrurilor omenesti nu e alta decat pulbere, fum si umbra. Si inca mai putred decat acestea este omul. Caci iti pare ca esti mare in vrednicie de eparh (adica proconsul, guvernator) si ca porti haine luminate, iar apoi mori [tot] ca un sarac. Si aceasta este si in visuri: caci, in ce chip se vadesc visurile ca nu sunt nimic cand se face ziua, asa se vadesc si se defaimeaza cele ce nu sunt adevarate si atunci cind vine iarasi noaptea. Te-ai facut consul, adica epitrop al imparatiei? Si eu m-am facut in somn proconsul, adica locotenent de consul. Iar el zice: Dar eu am fost ziua, iar tu ai fost noaptea! Insa, daca eu am fost noaptea, ce este? Caci nici tu nu ai mai mult decit numele. Caci zicem: Cutare a fost voievod sau patriarh! – dar numai cuvantul are darul, si indata trece cu vorba. Asa sint toate lucrurile lumii, sa zicem ca pentru trei sau patru ani. Dar unde sunt cei ce au stat consuli, si stapani si domni mai-nainte de zece ani? Nicaieri nu se vad. Iar Apostolul Pavel n-a fost asa: caci, si viu fiind, a fost luminat si vestit intru multi ani; si, savarsindu-se si trecand patru sute de ani, acum este inca mai luminat si mai vestit decit atunci cind era viu pe pamint. Dar ce cuvant de om poate sa spuna stralucirea pe care o are in Cer? Nici unul! Insa – in ce chip se inalta uneori valurile marii, iar alteori se pogoara – asa-i vedem si pe cei mandri, care se trufesc si-si ridica sus sprincenele lor. Pentru ca zice Prorocul David: „Nu te teme cand se va imbogati omul sau cand se va inmulti slava casei lui!”⁴

Bine a zis dreptul proroc: „Nu te teme!” Adica – zice – sa nu te tulbu­re nalucirea si slava bogatiei si a mandriei. Pentru ca in scurta vreme il vei vedea [pe acela] zacind mort si gol, mincare viermilor, si neputand lua ni­mic dintru avutia lui, caci toate le lasam aici si mergem numai cu sarcina pacatelor pe care le-am strans si imbracati cu rautatea. Cu adevarat, foarte cu cale au numit dascalii cei batrini mandria „marire desarta”. Pentru ca cel ce se mareste in desert nu are nici o bunatate in launtrul inimii lui, ci e ca si fetele zugravite, ce se vad luminate, iar in launtru sint seci. Asa si inca mai rau decat asa este slava a multi oameni, caci nu se afla nimic altceva care sa-l instraineze pe om de la mila lui Dumnezeu si sa-l dea pedepsei focu­lui ca tirania mandriei. Si cine o are pe dansa – macar post sa aiba, macar feciorie, macar rugaciune, macar milostenie sau orice fel de bine ar face – toata viata lui este necurata. Caci zice Sfinta Scriptura: „Necurat este tot cel cu inima inalta“. Si atita este de rea trufia, incit nu numai ca ii impinge spre rautate si in rapa pieirii pe cei ce o au, ci il pandeste pe om inca si in bunatatile facute. Si, cand nu poate sa ne strice chiar in bunatatea aceea pe care o facem, ne face multa paguba si ne indeamna sa rabdam ostenelile, dar ne lipseste de rod. Caci nu este putinta sa aiba cineva si mandrie, si bu­natatea smeririi. Ci zic sa ne silim cit vom putea sa dorim cereasca smerire cea fericita. Caci cine pofteste slava si lauda de la oameni, orice bine ar face, este pierdut; ca-si ia plata aici, incat acolo, la judecata lui Dumnezeu, nu va lua nici un bine. Pentru ce? Pentru ca a cinstit mai mult slava oamenilor decit slava lui Dumnezeu. Iar cel ce slujeste si place lui Dumnezeu ia atunci plati bogate de la Dansul. Cum si in ce chip ia? Iata cum: cand defai­mam slava oamenilor, cand nu o dorim. Caci multi sunt care-i lauda pe cei ce alearga la cursa cailor, dar ei nu se intorc sa ia nici o lauda de la aceia, ci numai pe imparatul il vad sezand pe scaun. Si, daca [imparatul] ii incununeaza, atunci se inalta cu gandul si se bucura, ci nu se bucura in laudele celorlalti. Deci ce este mai rau si mai ocarit decit aceia care fac bunatati­le pentru vederea oamenilor? Cand postesc, si isi posomorasc fetele lor si se roaga pe la drumuri; cand sufera ostenelile, iar de plata se lipsesc.⁵ De ce pui martori lucrurilor pe care le faci? Pe unul il ai judecator si pe altul il pui de sade sa te vada; iar pe imparatul ingerilor, Care vede ostenelile bunatatii si ale nevointei tale, pe Acela il lasi si alergi la fetele slugilor ca sa te vada? Pentru aceasta, cu [toate] acele multe osteneli si sudori ale bu­natatilor, te duci neincununat si desert de la Cel ce incununeaza. Deci sa invatam mintea cea buna a slugii care, cand face slujba stapanului sau, nu vrea ca slujba lui sa placa nimanui altuia, ci numai stapanului sau. Dar noi avind un asemenea Stapan, pe Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu umblam sa ne vada altii, care nu pot sa ne foloseasca cu nimic?! Si, da­ca cel ce se mandreste in ispravile lui cele bune pierde osteneala lui toata, atunci cum sa nu fie vrednic muncii si pedepsei cel care se mareste in pacate si cel ce pacatuieste si se lauda mult? Si aceasta este mai rea decit toate si mare nebunie, pentru ca nimic altceva nu-i face pe oameni fara de lege si fara de minte decit cind iubesc slava si lauda oamenilor; si tot asa, nimic altceva nu-i face pe oameni sfinti si fericiti decit cind urasc si hulesc marirea cea desarta a multimii.

Dar tu, iubite, ce ridici nasul tau? Ia spune-mi pentru ce te inalti in varful degetelor? Ce-ti inalti sprancenele adesea si te umfli in piept? Tu nu poti sa faci un par alb sau negru dar, daca ai putea, ai umbla ca si cum pe dea­supra vazduhului si ai face aripi sa nu calci pe pamant? Cum o sa te mai la­ud acum? Ti-am zis cenusa, pulbere, fum, praf, ci inca n-am zis toata fiinta firii omenesti si starea icoanei ei. Iar eu zic ca omul mandru se aseamana ciltilor: caci aceia, daca se aprind, se arata numai vapaie, iar altceva nimic.  Asijderea si basicile de pe apa: ele se fac prea-lesne, dar iarasi prea-lesne crapa si se fac apa. Asa se fac si mandrii si prea-lesne pier. Deci alt lucru nu este mai rau decit mandria si marirea desarta. Pentru ca nici diavolul n-a fost asa dintai, ci mai-nainte de a se mandri era inger; iar daca se mandri, se facu diavol si din lumina se facu intuneric. El il trase pe Adam in nalucire; si acela se mandri sa fie Dumnezeu, si pierdu nemurirea pe care o avea, si se facu muritor. Lucru pentru care si Dumnezeu, mustrand nebunia lui cu batjocura, ii zise: „Iata ca Adam se facu ca unul dintre Noi!”⁷ Adica Dum­nezeu i-a zis lui Adam: Iata ca te-ai facut ca unul din Treimea cea incepa­toare, de vreme ce Fiul Meu cel fara de inceput Se va face om ca si tine si se va numi dumnezeirea Lui „Noul Adam“, iar tu vei fi dumnezeu dupa dar, precum ai dorit sa fii. Si putina voie a luat diavolul de la Dumnezeu asupra fericitului Iov: si rasturna casa lui din temeiul pamantului, si rani de tot trupul lui, si blestematul cel neiertat il facu de poveste in toata lumea. Caci ii strica si-i prapadi avutia, pe copiii lui ii omori si-i ingropa, trupul lui il gauri cu viermi; pe muierea lui o puse sa-l huleasca, doar il va face cumva sa huleasca impotriva lui Dumnezeu, si pe prietenii lui ii facu vraj­masi. Asemenea, si pe slugile casei lui le indemna sa il mustre. Deci, de nu l-ar opri Dumnezeu pe diavolul, toate cele bune ale lumii le-ar strica si chiar insasi lumea toata, pentru ca diavolul este fiara vicleana si nesatioasa. Drept aceea, Dumnezeu nu i-a dat lui putere asupra tuturor, ca unul ce este din fire bun si iubitor de oameni, a Caruia este slava in veci! Amin!”

Sfântul Ioan Gura de Aur

NOTE:

1 Aceasta a zis-o mai întîi Lucifer şi pentru aceasta îl jeleşte Isaia: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii?! Cum ai fost arun­cat la pămînt?! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de ste­lele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! […] Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14:12-14).

Iar oamenii, urmînd lui Lucifer-satana, şi-au zis:

„«Să ne zidim nouă cetate şi turn, al cărui vîrf să fie pînă la cer! Să ne facem nouă nume, înainte de a ne împrăştia pe pămînt» (Facerea 11:4).

„Ai văzut că fiecare cuvînt arată voinţa lor stricată? – întreabă Sfîntul Ioan Hrisostomul, în Omilii la Facere. «Să ne zidim nouă cetate!» Şi iarăşi: «Să ne facem nouă nu­me!» Ai văzut că iarăşi nu încearcă să-şi micşoreze păcatele lor, chiar după prăpădul ace­la atît de mare [potopul, care fusese cu vreo cinci veacuri mai înainte, oamenii trăind pe atunci nişte sute de ani]?”

2 „Căci ca iarba degrab se vor usca şi ca verdeaţa ierbii degrab vor cădea” (Psal­mul 32:2).

„Şi Fericitul Isaia a zis acestea:

«Tot trupul – ca iarba; şi toată slava lui – ca floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvîntul Domnului rămîne în veac»” (Fericitul Teodorit al Chirului).

3 Secunde.

4 Psalmul 48:16, 178.

5 „Cînd postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii! Căci ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oa­menilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă că şi-au luat plata lor!” (Matei 6:16).

6 Matei 5:36.

7 „Uită-te iarăşi la pogorămîntul lui Dumnezeu! «Şi a zis, spune Scriptura, Domnul Dumnezeu: “Iată Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul!“ (Facerea 3:22) Ai văzut cîtă smerenie în aceste cuvinte? Toate aceste cuvinte trebuie să le înţelegem în­tr-un chip vrednic de Dumnezeu. Prin ele Scriptura vrea să ne aducă aminte de înşelăciu­nea cu care au fost înşelaţi cei dintîi oameni prin şarpe. Acela le spusese: «Dacă veţi mînca din el veţi fi ca nişte dumnezei» (Facerea 3:5); iar ei, în nădejdea că vor ajunge dum­nezei, au îndrăznit să mănînce. De aceea şi Dumnezeu – voind să-i facă iarăşi de ruşine, să-i facă să simtă greşeala şi să le arate cît de mare le-a fost neascultarea şi cît de covîrşitoare înşelăciunea – le-a spus: «Iată Adam a ajuns ca unul din Noi!» Cît de mare ruşinare cuprind aceste cuvinte! Pot să doboare pe cel ce călcase porunca! Ai dispreţuit porun­ca Mea, îi spune Dumnezeu, închipuindu-ţi că ai să ajungi dumnezeu ca şi Mine? Iată ai ajuns ce-ai nădăjduit! Dar, mai bine spus, nu ce nădăjduiai, ci ce meritai să ajungi! «Iată Adam a ajuns ca unul din Noi, cunoscînd binele şi răul!» Căci asta le spusese înşelătorul diavol prin şarpe: «Vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscînd binele şi răul»” (Sfîntul Ioan Hrisostomul, în Omilii la Facere).

8 Hristos a luat întreaga fire omenească, afară de păcat, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Prin întrupare, pătimire şi moarte, urmate de înviere, Hristos noul Adam S-a unit cu omul şi omul cu Dumnezeu. Căci, izbăvind firea omenească de păcatul strămo­şesc, de robia diavolului şi de moarte, Dumnezeu-Omul Hristos S-a făcut nou începător şi părinte al acesteia, ca un al doilea Adam (şi Noe a fost într-un fel un nou Adam, fără de care seminţia omenească s-ar fi stîrpit cu desărvîrşire).

9 Adam s-a nălucit că ar fi putut fi dumnezeu după fire. Iată rădăcina tuturor smin­telilor aşa-ziselor „religii”: a vrea să fii dumnezeu după fire, precum a vrut mai întîi Lucifer. Aceasta e şi sminteala umanismului zis „ateu”, care nu e altceva decît cel mai curat diavolism