El „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru“ (Gal. 1, 4).
Viaţa lui Avraam din Biblie este plină de cele mai adânci învăţături.
Credinţa lui mare rămâne ca modelul adevăratei credinţe pentru toţi credincioşii de totdeauna.
Chiar şi slăbiciunile şi greşelile oamenilor lui Dumnezeu rămân ca o învăţătură pentru noi, fiindcă şi noi am putea cădea în asemenea greşeli. Astfel că tot ce-a fost scris mai înainte – cum ne dovedeşte Duhul Sfânt – a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde (Rom. 15, 4).
Astfel şi izbânzile, şi greşelile istorisite în Biblie ne sunt de cel mai mare folos, fiindcă omul este acelaşi şi acum, ca şi înainte cu mii de ani.
Fără îndoială, pentru noi e mult mai uşor să credem decât pentru cei de demult, fiindcă în urma noastră este acel nor de martori care ne adeveresc cu viaţa şi moartea lor adevărurile pe care le-am primit. Aşa că putem urma cu mai multă uşurinţă „calea“ cea sfântă, ferindu‑ne de greşelile pe care le-am întâlni şi în care ei ar fi căzut.
Cât de plină de învăţături, pentru cei credincioşi, este şi „pogorârea lui Avraam în Egipt“! Să cercetăm puţin acest lucru aici.
Dumnezeu l-a scos pe Avraam din ţara sa şi l-a chemat într-o ţară străină, în Canaan, unde a trăit ca „străin şi călător“ (Fapte 7, 5-6), neavând nici o palmă de loc.
Între timp, o foamete a venit în ţară (Fac. 12, 10). Ce trebuia să facă acum Avraam? Calea lui era, desigur, bine hotărâtă: să rămână acolo unde l-a adus Dumnezeu. Dar în apropiere era Egiptul, unde nu bântuia foametea. Şi Egiptul era la îndemâna lui ca o scăpare sigură. Iar Avraam s-a dus acolo fără să-l fi trimis Dumnezeu. Dar mai bine să mori de foame în Canaan, dacă trebuie, decât să trăieşti în belşug în Egipt. Mai bine să mori pe calea lui Dumnezeu decât să-ţi meargă bine pe calea Satanei. Mai bine sărăcia cu Hristos decât bogăţia fără El. Şi în Egipt i-a mers „bine“ lui Avraam. Acolo a căpătat „oi, boi, măgari, robi şi roabe, măgăriţe şi cămile“, dovadă destul de lămurită – cum ar zice omul lumesc – ce bine a făcut că s-a dus în Egipt. Dar vai! În Egipt n‑avea nici altar, nici legătură cu Dumnezeu (Egiptul, în înţeles duhovnicesc, înseamnă lumea, iar Faraon, diavolul).
De aceea, poporul lui Israel a ieşit afară din Egipt, pentru ca să-I poată sluji Domnului Dumnezeu. Ţara lui Faraon nu era locul stării de faţă a lui Dumnezeu. Şi Avraam a pierdut acolo mai mult decât a câştigat.
Aşa este întotdeauna. Nimic nu poate înlocui legătura cu Dumnezeu. Scăparea de un neajuns trecător şi dobândirea unor bunuri pământeşti de seamă înseamnă prea puţin faţă de cele pierdute duhovniceşte printr-o abatere, oricât de mică, din calea cea dreaptă a ascultării. Câţi sunt acei care, pentru ca să scape de încercările şi de greutăţile ce le întâmpină pe calea lui Dumnezeu, s-au lăsat duşi de mersul vremii de acum, căzând într-o stare de slăbiciune şi de nerodire, de uscăciune, de tristeţe duhovnicească foarte mare, fără leac! Poate că s-au pricopsit, şi-au îngrămădit bogăţii, şi-au dobândit un nume în lume şi „li s-a făcut bine“ de către faraonii vremii de azi; dar acestea toate ar putea oare înlocui legătura cu Domnul, bucuria, pacea, curăţia, mulţumirea, mărturia vie şi lucrul plin de rod ce izvorăsc din această legătură? Vai de acela care are astfel de gânduri!
Şi totuşi, de câte ori aceste binecuvântări au fost vândute pentru puţină pricopseală, pentru puţină trecere în faţa lumii, pentru puţină cinste, onoare trecătoare, preţuire şi laudă lumească şi câţiva bani!
Fratele meu credincios, să ne ferim de această pornire, ca nu cumva să ne abatem din calea ascultării depline! Calea e strâmtă, dar totdeauna sigură; câteodată anevoioasă, dar totdeauna fericită şi binecuvântată. Să păstrăm cu mare grijă credinţa şi cugetul curat (I Tim. 1, 5), pe care nimic nu le poate înlocui! De vine încercarea, în loc să ne ducem în Egipt, mai degrabă să ne încredem în Dumnezeu; şi atunci încercarea, în loc să ne fie un prilej de sminteală, va dovedi credincioşia şi ascultarea noastră. Iar când suntem ispitiţi să păşim pe calea lumii, să ne aducem aminte de Acela care „S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru“ (Gal. 1, 4). ( va urma)
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
