În tradiţia Oastei, decembrie este luna bilanţului activităţii anului ce se sfârşeşte. La cumpăna dintre ani, în noaptea Revelionului, adunările Oastei Domnului cunosc unele dintre cele mai răscolitoare momente ale trăirilor ei spirituale, o umbră a ceea ce va însemna Judecata Universală a întregii Umanităţi.
În rosturile sale de existenţă, Oastea Domnului, întocmai ca şi comunităţile monastice, trebuie să adauge la viaţa spirituală obişnuită ceva ce ţine de chemarea sa proprie, un plus de energie, o cheltuială pe deasupra, necunoscută de oamenii obişnuiţi, dar care-i ţine şi pe aceia.
Pilda Bunului Samarinean pune spre final un temei supracheltuielilor pe care gazda casei de oaspeţi le-a făcut pentru vindecarea deplină a celui care fusese aproape omorât de mâinile tâlharilor. Milostivul Samarinean ştia că pentru a-Şi afla aproapele vindecat, când Se va întoarce, va mai trebui să cheltuiască gazda ceva din buzunarul propriu, pe lângă cei doi dinari pe care i-a primit din mâinile Lui, la despărţire. Fără avansul primit, n-ar fi putut să acopere toată cheltuiala numai cu osteneala sa proprie şi nici numai avansul primit, fără să mai pună de la el ceva, n-ar fi fost suficient.
Omul căzut între tâlhari este umanitatea aflată nu în condiţia ei firească, normală, ci într-una pervertită. Fiinţa umană rănită de păcate – nici vie, dar nici moartă, nici cum a creat-o Dumnezeu, dar şi nici cum a dorit-o diavolul – stătea la marginea drumului în aşteptarea unui Mântuitor. Hristos coboară, ca la acest sfârşit de decembrie, la marginea drumului, unde află Umanitatea rănită. El vine pregătit pentru orice situaţie, în contrast cu predecesorii Săi care n-aveau cu ei leacuri de tămăduire. Are feşe de legat, untdelemn, vin şi dobitoc cu Sine. După ce-Şi face partea Sa, încredinţează Umanitatea, spre grijă, Bisericii. Instituie Sfintele Taine pe care le lasă Bisericii spre iconomie, dar îi aminteşte şi de un efort personal, care este necesar pentru ca, la Parusie, să-Şi afle Umanitatea tămăduită.
În cuprinsul acestui efort personal îşi află locul orice activitate duhovnicească ce depăşeşte viaţa cotidiană a creştinilor obişnuiţi. Dintotdeauna, în activitatea Bisericii, au fost osteneli neobişnuite ce se adăugau la cei doi dinari ai Bunului Samarinean. Curentele de înviorare şi revigorare a vieţii Bisericii din toate timpurile, viaţa singuratică sau de obşte materializată în mânăstiri – iată ceea ce era necesar să se nască, spre a se adăuga suferinţelor lui Hristos pentru mântuirea lumii.
Printre ostenelile actuale, misionarismul Oastei Domnului este şi el o actualizare şi o necesitate deopotrivă a tuturor acestor jertfe pe care Biserica trebuie să le adauge misiunii sale sacramentale.
Samarineanul milostiv făgăduieşte Bisericii o plată pe care i-o va face la a Doua Sa Venire. Dar plata nu va fi pentru cheltuirea cu folos a celor doi dinari, ci pentru ceea ce a jertfit ea în plus, pe lângă aceştia, pentru mântuirea Umanităţii: „Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, Eu, când mă voi întoarce, îţi voi da“ (Luca 10, 35).
În solda cheltuielilor personale intră toate prelungirile Sfintelor Taine în viaţa de zi cu zi a fiecăruia: „…flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“ (Matei 25, 35). Pe acestea le va plăti Marele Samarinean la întoarcere.
În luna bilanţului şi la apropierea de o nouă cumpănă a anilor, Oastea Domnului – care este şi ea o osteneală personală a Bisericii Ortodoxe, pe care şi-o adaugă slujirii sacramentale spre mântuirea membrilor ei şi nu numai – se pregăteşte pentru a-şi prezenta raportul cheltuielilor personale pe ogorul Evangheliei. Dar şi fiecare creştin în parte este o gazdă căreia Dumnezeu i-a lăsat un suflet spre ocrotire, rânduindu-i Sfintele Taine spre folos mântuitor, dar aşteptând şi o jertfă personală, o dăruire până la moarte pentru mântuirea aproapelui.
Cititorule! Te foloseşti de «dinarii» Samarineanului sau i-ai ascuns?
Înmulţeşte-i grăbit, căci în curând se întoarce să-Şi ridice Biserica şi să-ţi plătească osteneala! Eşti gata să-L chemi: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!“?
Preot Petru RONCEA