Ce ne-a-ntãrit în lupta peste puteri de grea
ce brațe mai vânjoase de zeci de ori cerea?
Ce ne-a-ndemnat la cântec și la avânt sublim
spre unde niciodatã nu-ntrezãream sã fim?
Ce ne-a-ndemnat în lupta cu-așa de tari dușmani
c-o-ncredere ce-i numai la douãzeci de ani?
Ce ne-a-ndemnat la jertfe cu-un preț așa de greu
cum nu se poate duce decât lui Dumnezeu?
Ce ne-a-ntãrit pe ruguri de cazne și scrâșniri
sã regãsim puterea deplinei dãruiri?
Ce ne-a fãcut în stare prin infernal calvar
din scrum sã ne renaștem de orice datã iar?
Ce ne-a-ndemnat pe cruce iertând desãvârșit
sã ne rugãm de mila cãlãului plãtit?
Ce ne-a chemat sã-ntoarcem de nesfârșite ori
c-o milã nesfârșitã spre cei neprimitori?
Ce ne-a plecat genunchii spre ani de rugãciuni
și plânsul spre-nverzirea pierdutei uscãciuni?
și ruga spre salvarea Sodomei de la scrum
și aurul din urme pe-al slavei dulce drum
și tot ce-aveam comoarã și lucru mai de preț
jertfit pentru grãbirea Slãvitei Dimineți?
sã ne topim în Soare de piept cu noaptea grea?
– Iubirea doar Iisuse, iubirea, numai ea!
de Traian Dorz, din ”Meditații la Evanghelia după Ioan”, vol 3
