Cuib de lut umplut cu-atâta
dragoste de Slavã
ce putere te mai ţine
inimã bolnavã
de nu arzi şi nu te mistui
inimã bolnavã!
Cum nu te-a topit vãpaia
câtã te-nconjoarã
cum nu te doboarã oare
marea ei povarã! –
cum mai poţi sã porţi în tine
marea ei povarã?
Te-ard de-atâţia ani în tainã
dorurile – lavã –
cum nu te-ai fãcut cenuşã
inimã bolnavã,
cã eşti numai lut şi umblã
inimã bolnavã!
Cuib de foc ce-mi arzi viaţa
cum nu pot eu oare
sã te-arunc acolo unde-i
dragostea vâltoare
unde mistuie şi arde
dragostea vâltoare!
Unde arde fericirea
veşnic vâlvãtaie
sã te faci în ea un veşnic
cântec de vãpaie
nalt, strãlucitor şi veşnic
cântec de vãpaie.
Doar atunci afla-şi-va stâmpãr
dorul tãu de Slavã
cuib de lut umplut cu soare
inimã bolnavã
lut îndrãgostit de soare
inimã bolnavã!
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
