Doamne-n fiecare slovã,
bietu-mi suflet de strãin,
plânge tainica-i durere
şi ascunsul lui suspin.
Cãci voind, pe marea vieţii
tot mai larg sã mã depart,
m-au izbit atâtea valuri
şi corabia mi-au spart.
Când furtuna era mare
şi eram a mã-neca,
Stâncã Tu mi-ai fost Iisuse
şi scãpare Crucea Ta.
… Azi, la umbra Crucii Tale,
toatã viaţa mi-o aştern
Tu-mi eşti Veşnica Nãdejde,
Tu-mi eşti Reazemul Etern…
Iar aceste stihuri sfinte
lãcrimate din condei,
sunt prinosul tinereţii
viaţã din viaţa ei…
Le-am sfinţit în rugãciunea
din al inimii izvor,
şi tot focul tinereţii
arde în suspinul lor…
Traian Dorz, din ”Cântări Uitate”
