11. Strigătul în rugăciune înseamnă o voinţă şi o dorinţă puternică şi stăruitoare pe care inima omului o înfăţişează lui Dumnezeu.
Este rugăciunea care luptă puternic să-L facă pe Dumnezeu să o accepte
şi să o împlinească
întocmai
şi grabnic.
12. În focul unei mari iubiri,
sau al unei mari disperări,
sau al unei mari nebunii,
sau al unei pofte stăpânitoare,
sau al unei lăcomii puternice,
inima omului, nemaiputând trăi fără o fiinţă sau fără un lucru,
strigă,
arde,
cere!
13. În ceasul unei grele primejdii, îngăduită tot prin voia lui Dumnezeu,
– căci nici o întâmplare nu vine întâmplător –
inima omului slabă şi fără încredere în lucrarea lui Dumnezeu tremură şi se frânge.
Atunci strigă zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu până când vine o izbăvire:
ori prin viaţă,
– ori prin moarte.
14. O, de câte ori însă strigătele rugăciunii stăruitoare care biruie, smulgând de la Dumnezeu împlinirea cererii lor,
au drept urmare cu totul altceva decât se gândise înainte!
Când rugăciunea cuiva este prea îndelungată şi prea stăruitoare în ceea ce urmăreşte,
rareori aduce un folos adevărat celui care o face.
15. Dumnezeu orânduieşte toate lucrurile spre binele omului înainte de a se ruga el.
Dar omul, uneori strigând mereu înaintea lui Dumnezeu, a forţat modificarea bunei orânduiri, întorcând lucrurile spre nenorocirea sa.
Pe urmă vede omul ce bine ar fi fost dacă n-ar fi primit ceea ce ceruse.
Dar e prea târziu.
16. Ce minunată pildă de totală încredere în înţeleapta orânduire a tuturor lucrurilor din partea lui Dumnezeu Tatăl
a arătat tot timpul vieţii Sale pământeşti Mântuitorul nostru Iisus Hristos!
Ca un miel dus la măcelărie
şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund,
El nu Şi-a deschis gura să strige niciodată (Isaia 53, 7).
N-a deschis gura nici să Se plângă,
nici să cârtească,
nici să blesteme.
Nici măcar să Se apere n-a deschis El gura Sa, nici când era osândit atât de pe nedrept la o moarte atât de crudă (Mt 26, 63 şi 27, 12-14).
17. Hristos n-a deschis gura Sa decât să mângâie, să lumineze, să Se roage, să cânte, să vindece şi să mulţumească pentru toate (Isaia 53, 12; Lc 23, 34; Mt 11, 25; In 11, 41).
O, ce pildă şi putere dumnezeiască este Domnul Iisus pentru noi!
18. Un adevărat credincios nici nu poate striga prea nerăbdător şi supărător, zi şi noapte, înaintea Domnului, pentru nici o dorinţă personală a sa.
Având încredere deplină în Dumnezeu că, precum El Însuşi a aranjat toate celelalte lucruri până astăzi, tot aşa le va aranja şi mai departe pe toate, astfel ca din toate să iasă până la urmă binele său.
Cel credincios nu strigă niciodată!…
19. Cel credincios nu se tulbură, nu se aprinde şi nu se leagă puternic de nimic.
Nu ţine cu tărie să se facă neapărat şi numaidecât voia lui.
Ci se lasă, încrezându-se liniştit, în voia lui Dumnezeu.
Atunci n-are de ce să strige.
20. Sufletul drept ştie că este în mâinile lui Dumnezeu, Binefăcătorul său,
şi inima lui credincioasă tace cu răbdare şi cu încrederea mielului.
Nu cu ţipete dârze şi nesuferite ca ale purcelului fricos şi nerăbdător, care te asurzeşte îndată ce pui mâna pe el
sau îndată ce nu i se dă ce vrea.
O, de prea puţine ori suntem noi ca mieii, tăcând liniştiţi sub mâna lui Dumnezeu.
Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-ne şi pe noi cum ai fost Tu.
Amin.
12. VOINŢĂ ŞI REALIZARE
Cununile slăvite / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
