Iisuse Dulce, Urzitorul
eternei noastre mântuiri
mã copleşeşte greutatea
slãvitei Tale fericiri.
Cu-atâta mare de luminã
şi zãri cereşti de bucurii
umplut-ai inima-mi zdrobitã
de chinu-atâtor ani pustii!
Peste viaţa mea firavã
adus-ai munţi de haruri grei
şi-atâta fericitã slavã
de-o frânge greutatea ei…
Simt bucuria grea-ncercîndu-mi
prea slabul firii mele tort
mã doare-atâta fericire
şi parcã nu mai pot s-o port…
– Ţi-am dus durerile nespuse
putut-am duce-amarul tot,
dar bucuria azi Iisuse
şi slava parcã n-o mai pot.
E mult mai mult decât încape
în bietu-mi suflet obidit
şi copleşit suspin Iisuse
de cât am fost învrednicit!
Traian Dorz, din ”Cântarea Cântãrilor mele”
