Pe la mijlocul lui februarie, ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Şi, în condiţiile acestea, boala de inimă, de care sufeream încă de pe front, începu să se agraveze… Palpitaţii, sufocări, ameţeli mă încercau tot mai des…
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet, pâsâind printre buze… Sau că o pompă stricată, care lasă aer, se aude aici, undeva pe aproape…
– Ce să fie oare? mă întrebai
Deschid ochii, în celulă nimeni.
Ascult, de afară nu putea să se audă nimic, fiindcă zidurile erau groase…
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou… Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu… Inima mea gâfâia pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată… Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei alcătuite atunci:
Solia vieţii mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-şi suie,
cu bine-n Mâna Ta, Iisuse,
sfârşitul slujbei să şi-l puie!
Ascult cum inima-mi se curmă
în zbateri tot mai ostenite
ca fâlfâirile din urmă
a’ unei aripe rănite…
Simt c-am ajuns la o răscruce,
că mult trudita vieţii cale
coboară-n liniştea ce-aduce
sfârşitul zbuciumării sale.
Că fiecare fâlfâire
e-o liniştită-apropiere
de recea ţărnii înfrăţire,
de dulcea slavei înfiere.
Simt cum se smulge-ncet din mine
a firii frântă rădăcină
şi-n împăcarea care vine
întregul cer mi se-nsenină.
Uit zbuciumul şi-ndurerarea
din lupta-n urma mea rămasă
şi peste toate simt uitarea
cum albă, ca un văl se lasă.
Se şterge-ncet, încet din mine
pământul părăsit departe,
cu toată lupta lui fierbinte,
cu toate urile-i deşarte.
Nimic n-am contra nimănuie,
nici gând, nici dor de răzbunare,
în toată inima mea nu e
decât odihnă şi-mpăcare!
Numai un dor rămas fierbinte
spre voi, cei dragi, mă cheamă iară,
voi, fiii fericirii sfinte,
voi, neuitata mea comoară.
Şi chiar din Porţile Divine,
spre voi îmi mai întorc privirea,
căci şi-n pământ, şi-n cer, cu mine,
întreagă eu vă duc iubirea!
Starea sănătăţii parcă mi se înrăutăţea mereu… Inima mi se lupta cu „zbateri tot mai ostenite / ca fâlfâirile din urmă a’ unei aripe rănite“… În liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din celulă, urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte duioase luări de rămas-bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământ…
Îmi retrăiam, dar în altfel decât în celelalte rânduri, moartea mea, pe care o aşteptam din clipă în clipă… Mi-o împrietenisem, mă obişnuisem cu ea şi o aşteptam ca pe o mântuitoare şi fericită salvare din singurătatea şi despărţirea amară în care fusesem aruncat aici. Mulţumesc lui Dumnezeu că, în sfârşit, a sosit vremea să fiu şi eu chemat Acasă, la odihnă, din toate flăcările şi valurile mele care, socoteam că mi-au fost de-ajuns.
Ştiam că dincolo de zidurile acestea lăsasem atâta iubire suferind, dar şi pentru aceasta, nu mai aveam o altă nădejde decât cea de după moarte. Îmi era dor să ne mai revedem numai acolo, Dincolo…
Îmi era aşa de dor de Părintele Iosif, de fratele Marini, de toţi fraţii şi surorile tinereţii şi avântului meu sfânt – care, în cea mai mare parte, plecaseră Dincolo înaintea mea… Voiam să merg şi eu la ei… Mulţi dintre cei de azi erau o altă generaţie. Aveam, desigur, în sufletul meu mii de legături cu fraţii de aici, dar de ceilalţi, din Cer, parcă eram legat altfel, mult mai puternic.
Din nou nu mai aveam nici un gând din urmă, nici o părere de rău, nici o dorinţă. Din nou eram mai mult Dincolo decât dincoace de viaţă…
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. III
1 Comment