– după Ioan 11, 3 –
În colţul cel mai singur căzut lângă altar,
cu inima zdrobită mă rog sfios şi rar.
Ascultă, Doamne, glasul umilului Tău sclav,
acela ce-l iubeşti Tu e iarăşi greu bolnav.
Îi arde-n suferinţă trupşorul lui slăbit
ca para lumânării ce arde liniştit.
Se mistuie-n durere pe-al Crucii Tale drum
ca ceara lumânării din mâna mea acum.
Ascultă, Doamne, glasul atâtor zeci de mii
de fii întorşi din noaptea cărărilor pustii
Şi-auzi-i când Te roagă, mai ţine-l între noi,
îl cer a luptei Tale şi-a alor Tăi nevoi.
El ne-a chemat din patimi, din moarte şi păcat,
el, calea către Tine, întâi ne-a arătat.
Noi suntem slabi, Iisuse, şi prea puţini ai Tăi,
ogoru-atât de mare, vrăjmaşii-atât de răi.
Şi-atât de mare încă nevoie-avem de el,
mai limpede s-ajungem s-avem al luptei Ţel.
Iar eu sunt ca o frunză desprinsă de pe ram
şi bun ca el pe lume, Părinte, nu mai am…
