Lacrimi, – stele cãzãtoare
din doi ochi senini ca cerul
cine v-ar cunoaşte oare
obârşia şi misterul?
Cine ştie câtã jale
plânge-n stropii ploii voastre
stele ce cãdeţi la vale
tot din înãlţimi albastre!…
Lacrimi, pâinea tuturora
celor care plâng ca mine,
aşteptându-şi aurora
unor zile mai senine.
Voi nãlţaţi spre Domnul plânsul
şi durerea noastrã multã,
şi oricând le duceţi – Dânsul
ne-nţelege şi ne-ascultã.
Lacrimi, – martorã ni-i faţa
v-am golit din plin paharul,
v-am gustat din plin dulceaţa,
v-am simţit din plin amarul!
De demult de când în şoapte
legãnat dormeam alene,
de-a fost ziua, – de-a fost noapte
v-am purtat mereu în gene.
Picuratu-v-am pe struna
harfei mele reci şi mute,
de-a pornit sã cânte-ntruna
imnuri nemaicunoscute.
Câte chinuri sunt sub stele,
plinul lor adânc le strânge,
şi de-aceea cântã-n ele
orice suflet care plânge.
Picuratu-v-am din peanã
v-am cântat în nopţi cu ploaie,
numai lacrima din geanã
orice viers cântat mi-l moaie.
– Binecuvântate lacrimi,
voi îmi strãjuirã-ţi somnul
prin a voastre sfinte patimi
m-aţi legat pe veci de Domnul.
Lacrimi binecuvântate
inima-mi pe veci vã cheamã
sã vã strâng în loc de frate
sã vã simt în loc de mamã…
Traian Dorz, din ”Cântări Uitate”
