Fratele Costică Pânzariu despre fratele Traian Dorz:
„Mi-a fost frică întotdeauna să mă apropii de astfel de suflete…“
Pitit undeva la doar 12 kilometri depărtare de cetatea Botoşanilor, sătucul Teişoara (com. Roma) îşi păstrează încă acel inefabil al unei bune cuviinţe şi al unei bune rânduiri care au stăpânit cândva natura, sănătatea sufletească a satului românesc. Aici, fiecare atom de linişte cheamă la meditaţie, la rugăciune. De fiecare dată când poposesc aici, ca prin minune, ritmurile bezmetice ale lumii parcă încetează, timpul se resemnifică, se umple de pace şi de fericită împlinire. Poate şi pentru că aici, în streaşina de lumină a satului, s-au ţesut monadele unor frumoase stări, s-au statornicit destine de lucrare ale Oastei Domnului, s-au vărsat lacrimi şi s-au trasat coordonate de pilduitoare vieţuire.
Am nimerit, de câteva ori, în mijlocul fraţilor de aici. O adunare de har şi suflet, alcătuită din 10-15 surori şi 3-4 fraţi, dintre care doar doi-trei cunoscători de carte. Cu siguranţă însă, suflete cunoscătoare de Dumnezeu. Oastea Domnului s-a înfiripat aici în jurul unuia dintre fraţii bătrâni care n-au înşelat niciodată aşteptările, fratele Costică (în buletin, Constantin) Pânzariu. Unul din fraţii pe care nu i-au ocolit niciodată grelele încercări, focurile încinse ale ispitelor. Despre fratele s-ar putea spune multe. Ne vom opri însă doar la câteva momente deosebite ale vieţii sale şi, în special, la acelea axate pe scopul rubricii noastre: cum l-a cunoscut pe fratele Traian Dorz şi ce a însemnat, pentru frăţia sa, această întâlnire cu neperechele psalmist.
Hristos în spinii din capătul grădinii
Fratele Costică e puţin mai tânăr decât… Oastea Domnului. Adică ceva mai tânăr faţă de momentul înfiinţării Lucrării: 15 mai 1922, satul Străteni, comuna Lozna, fostul judeţ Dorohoi.
De Oastea Domnului află destul de timpuriu, de la o fată orfană din satul natal, pentru care nu va înceta niciodată să-i mulţumească lui Dumnezeu. „La noi, la marginea satului Străteni, locuiau într-o căsuţă modestă trei fete orfane. Una din ele – cea mijlocie, Maria – a început să umble pe la adunări sectare. La noi în sat era numai un om de felul acesta, dar erau mai mulţi prin alte sate. Acestei tinere probabil nu i-a plăcut felul acesta despărţit de Biserică, de Cruce şi de Maica Domnului şi într-una din zile, întâlnindu-se cu nişte fraţi din Oastea Domnului, aceştia au invitat-o la ei. Fiinţa aceasta tânără era foarte înţeleaptă şi o neîntrecută povestitoare a tot ce auzea la Biserică şi la adunare. Însă lumea, aşa cum a făcut totdeauna cu toţi cei credincioşi, o hulea cum nu se poate mai urât. Dar bucuria întâlnirii ei cu Domnul Iisus era aşa de măreaţă, încât nu-i păsa de nimic din ce zicea lumea! De la ea am aflat de Oastea Domnului“.
De la sora Maria va învăţa primele cântări, de la ea va auzi pentru prima oară nemuritoarele versuri, poezii dintâi ale Oastei: „Atât de duios şi de frumos vorbea – ne spune fratele Costică –, dar mai ales cântarea ei aşa te fermeca, încât erai cuprins de-a dreptul de-o putere nevăzută şi dus parcă pe alte lumi“. Această putere, izvorâtă din cupolă de cer, îl va însoţi mereu pe fratele Costică, în minunatul şi anevoiosul drum al Crucii. Zile de chin şi durere, pendulând între dorul neostoit de fraţi şi sălbatica prigoană a celor de-ai casei, nopţi de groaznice încercări, oscilând între sumbrele gânduri ale renunţării la tot şi la toate şi groaznice îndemnuri vrăjmaşe la sinucidere, îi vor străbate cu înverşunare aceste vămi ale tinereţii.
Întotdeauna însă, ajutor de nădejde la vreme de cumpănă, îngerul Domnului va griji de curăţia cugetului şi punerea sa în faptă sinceră înaintea Domnului. „Aici am să vă spun un vis pe care n-am să-l uit întreaga mea viaţă, ne destăinuieşte suav fratele Costică. Locuiam într-un loc pitoresc, lângă o pădure, casa noastră fiind inundată între pomi de diferite soiuri. Fiind pe coastă, tatăl meu a răsădit nişte spini la capătul grădinii. Încă de mic, mama mă învăţase rugăciuni şi, mai ales, Tatăl nostru. În casa noastră, drept în colţ, era aşezată icoana Maicii Domnului cu Domnul Iisus în braţe. Mama întotdeauna îmi spunea să privesc, atunci când mă rog, la Maica Domnului. Îmi îndrepta ochii, când mă rugam, către Maica Domnului, şi eu, învăţând aşa, când mama nu era în casă şi nici ceilalţi, mă duceam la icoană să văd cine este în interior. Câteodată era seara, când încă nu se aprinsese lampa, dar ardea focul şi razele focului pătrundeau în Icoană. Atunci vedeam o altă casă, un alt copil, cu alte aşezări, pe care numai acolo le puteam vedea. Ele se prevedeau din casă, însă mie mi se păreau din altă lume… Aşa de mult iubeam eu locul şi Icoana cu Maica Domnului şi Pruncuţul în braţe, încât îmi erau nedespărţiţi.
Într-o noapte, pe când dormeam lângă tatăl meu, m-am trezit plângând… Ce se întâmplase? Cineva Îl luase pe Domnul Iisus din braţele Maicii Sale şi-L dusese în capătul grădinii, aruncându-L între spini, iar eu mă tânguiam după El. Acest vis l-am înţeles mai târziu, după ce m-am întors la Domnul. El tânjea după mine încă de când eram copil… Şi ce bine zice Cuvântul: „Tu mă cunoşteai de pe când nu eram decât un plod şi în Cartea Ta erau numărate toate zilele mele“.
„L-am îmbrăţişat şi eu pe fratele Traian şi l-am luat cu mine…“
Această întâlnire, din fragedă copilărie, cu Domnul Iisus, va fi doar începutul unor nesfârşite întâlniri cu El şi cu oamenii Săi, în depline părtăşii. Rând pe rând, cunoaşte suflete scumpe, neuitaţi stegari ai vremii şi ai sufletului acelor meleaguri: fratele Moruz, fratele Axinuţă, fratele Sava Acostăchioaie etc.
Însă întâlnirea care i-a pecetluit într-un mod aparte viaţa de credinţă este aceea cu fratele Traian Dorz. „Să fi fost prin anul 1956… îşi reînnoadă fratele Costică firul amintirilor. Se înştiinţase o nuntă la Cluj, pe dealul Feleacului. Auzisem că se poate să vină şi fratele Traian, el fiind nu de mult eliberat din închisoare.
De mult îmi povesteau fraţii despre el şi eu, citindu-i poeziile şi unele din meditaţii, ardeam de dorinţa nu să vorbesc cu el (asta n-o meritam), ci numai să-l pot vedea. Şi, în sfârşit, cu multe piedici pe tren, am ajuns la Cluj, unde ne-au întâmpinat câţiva dintre fraţii de pe aceste locuri, care, după ce ne-au primit, ne-au dat unele indicaţii şi ne-au însoţit pe drumul Feleacului. Pe la ora 11, urca pe coasta unei livezi cu pruni şi meri mulţime mare de fraţi şi surori, flămânzi şi însetaţi, ca şi noi, după Cuvântul lui Dumnezeu. Şi se strângeau peste tot grupuri, fiecare cu cei cu care se cunoştea.
Grupul nostru era mic, iar noi, cei din Moldova, nu prea eram cunoscuţi şi nu ne mai săturam să privim la fraţi, pentru că încă nu văzusem o astfel de întâlnire.
Îndată am văzut un grup mai mare şi din toţi câţi mai urcau numai acolo se opreau, iar unii din ei, şi fraţi şi surori, au început să-şi şteargă ochii. N-am mai putut sta şi m-am îndreptat înspre ei. Cine credeţi că era acolo? Cel pe care-l doream şi-l căutam de ani de zile: fratele Traian!…
Stătea în mijloc, cu haina pe mână şi cu obrajii udaţi, vorbindu-le mereu fraţilor despre statornicie. Era eliberat nu de mult din una din multele închisori şi era înconjurat de mulţi fraţi, mai ales de cei din Maramureş, pe care îi cunoşteai după portul lor deosebit. Da. El era, fratele şi iubitul Domnului şi al nostru, Traian Dorz! Îl vedeam pentru prima dată şi-i ascultam cuvintele de foc şi de jar ale dragostei şi statorniciei frăţeşti, cu accentul pe cuvintele: Dacă aţi rămas statornici, ne-am mai putut revedea din nou, dar cu cei ce şi-au călcat legământul, nu ne mai putem întâlni!… Îşi ştergea lacrimile, întrebându-i pe unii: Dar fraţii din cutare loc, din cutare sat sau oraş, ce fac? Şi dacă au rămas statornici. Şi ei îi răspundeau înlăcrimaţi. Şi atunci am putut vedea o mulţime de fraţi pe care nu-i cunoşteam, ascultând plăcut şi duios sfintele cuvinte trecute prin foc şi limpezite prin lacrimi. După asta n-am mai putut sta mult, căci stăteam nemişcat, şi nu departe de mine stătea şi fratele Arcade, care şi el îl vedea pentru prima dată. A început apoi adunarea afară, în aer liber, într-o livadă, la umbră.
Fraţii vorbeau de lângă pom în vale şi toată mulţimea era pe coastă, văzând aşa de bine tot mersul vorbirilor şi cântărilor. Când s-a încheiat adunarea, am dorit şi noi să ne apropiem de fratele Traian, măcar să ne atingem de el. Ajungând în apropierea sa, nespus de mulţumit, ne-a întrebat de unde suntem.
Toate acestea bucurii negrăite le aducea Duhul Domnului fără să ne coste nimic, pentru că Îl costase pe Domnul prima dată, apoi pe cei pe care-i alesese El pentru astfel de jertfe, ca să poată întregi suferinţele Sale.
Era vremea să plecăm la gară. Ce despărţiri, ce sărutări şi ce îmbrăţişări!… Şi ce privelişti, pe care nu le-am mai văzut şi care sunt aşa de puţine în lumea asta!… L-am îmbrăţişat şi eu pe fratele Traian şi l-am luat cu mine, punându-l să stea mereu alături de Domnul şi tot mai aproape de inima mea…“
Contactul cu fratele Traian se va strânge, de acum, tot mai mult, în special prin cuvântul scris. „Încet-încet, i-am căutat unele din volumele cu poezii şi meditaţii şi, cât am putut, am mai copiat din ele, strângând pentru vreme de secetă şi de lipsuri.“ Astfel, la maşina de scris, cu păturile în geam sau retras undeva într-o cămăruţă dosită în grădină, fratele Costică va împrăştia bucate alese celor însetaţi de Hristos. Aici se vor copia, după originale, în câte opt exemplare, Hristos – mărturia mea, Istoria unei Jertfe, versificările după proverbe, meditaţii…
Faţă către faţă se va întâlni cu fratele Traian fie cu prilejul bucuriilor frăţeşti, fie în situaţii care cereau astfel de întâlniri (vizite, sfaturi etc.). Întotdeauna, întâlnirea cu Psalmistul Oastei era o sărbătoare: „Ce minunat era când îl puteai vedea şi auzi pe fratele Traian, venind cu atâta greu, neputându-şi duce picioarele… După atâţia ani de chin şi foame, zdrobit bucată cu bucată – tot organismul său, din care şi-a dăruit atâta sânge, purtând atâtea vânătăi – cu toate ameninţările zecilor de ani, fratele Traian supravieţuia, purtând atât de măreţ, frumos şi ridicat pe cele mai înalte culmi, Steagul Oastei Domnului, măreţ şi zdrenţuit, dar biruitor!… Şi nu numai atât, ci să vezi cum Vulcanul Ceresc din el făcea atâta erupţie!… Odată, la Piatra Şoimului – Neamţ, când am auzit numai că vine şi s-a ivit în cort fratele Traian, toată mulţimea era într-un hohot de plâns şi o, Doamne, câte lacrimi s-au vărsat acolo! Ce-aş putea să vă spun, dragilor şi scumpilor, decât că n-am putut simţi altceva decât că sângele strămoşilor şi martirilor noştri, vărsat şi pe pământul ţării noastre, a dat naştere unei noi seminţe de muştar, spre care şi din care vedem, cu ochii noştri, cum zboară păsările cerului în sus şi în jos, cărând hrană şi crescându-şi puii, care mâine vor putea fi maturizaţi, hrănind, la rândul lor, generaţiile viitoare“.
„I-am auzit profeţia fratelui Traian…“
Zi neuitată va fi şi cea a Rusaliilor anului 1988, petrecută în jurul mormântului Părintelui Iosif Trifa, memorabilă prin dimensiunea măreaţă a vestirii sale. „Eram o mulţime imensă, cum nu fusesem nici într-un an lângă mormântul Părintelui. Poezii, cântări şi mai ales lacrimi, se prelingeau pe feţele uscate de vânt şi stoarse de urcuş.
Atunci am putut vedea ceva ceresc, ceva ce nu poţi arăta în cuvinte… Era acolo venită toată şcoala securităţii, împreună cu profesorii lor. Şi nu numai ei, ci şi soţiile lor. Şi în loc să culeagă informaţii despre noi, stăteau liniştiţi şi ascultau sfintele cuvinte şi duioasele poezii, în farmecul cântării înlăcrimate. Şi astea le-am văzut cu ochii mei, pentru că stăteam unii lângă alţii şi, fiind acum târziu spre amiază, îşi făceau semne de plecare, şi soţiile lor îi rugau să mai stea. Te uitai împrejur, în sus, şi parcă vedeai numai îngeri coborându-se şi urcându-se din slăvi şi înspre slăvi cu atâta bucurie, încât în vorbirea sa fratele Traian a putut exclama, prin puterea Duhului Sfânt, că Domnul Iisus, cel Atotputernic, Căruia toate lucrurile Îi sunt cu putinţă, l-a coborât pe Părintele Iosif să petreacă şi el cu noi o zi din zilele visate de el cândva…
Tot atunci şi acolo i-am auzit profeţia fratelui Traian care anunţa că aceasta este ultima sa petrecere lângă sfântul mormânt. Şi aşa a fost. La un an, când se împlinea profeţia despre el însuşi, era chemat la răsplată în Ţara Luminii, lângă ochii pe care i-a iubit, lângă mâna pe care a simţit-o atât de aproape în tot timpul vieţii sale!… La 20 iunie 1989 i-a fost plecarea la Domnul său şi al nostru, lăsându-ne pe câmpul de luptă nu tocmai pregătiţi pentru cele ce urmau în încleştările apocaliptice.“
Fratele Costică va fi lângă tovarăşul său scump până în ultimele clipe. În bucurie, ca şi în tristeţe, îi va sta aproape, prieten nedespărţit. În urma unui telefon, care îl înştiinţează de urcarea la cer a Păsării măiestre, fratele Costică, sfâşiat de durere şi secătuit de puteri, va lua drumul Beiuşului, tânjind spre Livadă… „ Curtea era plină şi în cea mai mare parte acoperită şi puteam asculta frumoasele vorbiri şi cântări, dar mai ales hohotele de plâns liniştit, cum n-a mai fost, cred, niciodată. Atât de mulţi, cu atâtea lacrimi…Deci dacă plâns a agonisit şi lacrimi a vărsat, de lacrimi avea acum parte. Nici nu se uscase de tot pământul, fiind încă proaspăt, când cei iubiţi ai lui îl udau iarăşi.
Am fost pus să duc un steag al unui sfânt, şi eram chiar înaintea preoţilor. Când am ieşit din sat, drumul cotea puţin şi ne-am uitat în urmă: am putut atunci vedea coloana uriaşă ce înainta încet spre cimitirul din Mizieş, cu sicriul dus pe braţele dragilor fraţi şi scumpi pe care i-a iubit fratele. Dar nu ne uitam numai noi; se uitau preoţii, consilierii de la Episcopie şi mulţimea toată, căci nu mai văzuseră poate niciodată o astfel de înmormântare…
Delegaţii de la Episcopie au primit ordin de la securitate să-l ducă pe cel mai scurt drum şi cât mai repede, să nu se mai tot adune lumea, căci mai tot veneau la înmormântare şi convoiul era nespus de mare. Când am ajuns la un drum care era mai scurt, ştiind ordinul, securitatea a vrut s-o ia pe acolo, dar mulţimea steagurilor o luase înainte, spre şoseaua principală, de care tocmai se fereau ei. Şi văzând că ne-am oprit noi, s-au oprit şi ei, uitându-se unii la alţii, preoţii nevrând să calce ordinele primite. Pe un frate, pe care eu nu-l cunoşteam, l-am rugat să dăm ascultare. Însă fratele mi-a răspuns: „Nici mort să nu-l ducem pe unde vrem noi?“ Aşa că au cedat şi preoţii, zicând: „Dacă familia vrea pe acolo, facem aşa cum vor“. Iar după ce l-au coborât în mormânt, unul din ei ne-a spus: „Am trecut peste multe pe care nu trebuia să le facem“.
După ce s-a terminat acest drum dureros, ne-am luat rămas bun de la cei pe care îi mai cunoşteam şi ne-am îndreptat spre gară, de unde puteam urca la tren. Toţi, pe unde, treceam se uitau la noi. Unii ştiau de omul acesta, dar nimeni din ei nu ştia adevărul, căci aşa cum scrie Cuvântul lui Dumnezeu, „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“. Toţi îl puteam vedea pe fratele la prăşit, la cosit şi la alte lucrări de câmp, dar noaptea nimeni nu-l urmărea să vadă cât se roagă, cât citeşte, cât plânge şi, mai ales, cât scrie celor care vin spre mântuire.
Şi astfel tot satul s-a uimit. De unde are omul acesta atâţia cunoscuţi? Se întrebau ei. Cineva mai curios a numărat 120 de maşini. Dar erau mult mai multe. Tot aşa, în Ziua cea Luminată a arătării Celui vechi de zile, se vor vedea şi urmele, şi faptele şi tot ce-am făcut bine sau rău. Şi va trebui să-şi primească fiecare plata după lucrul pe care l-a făcut.“
„Ce mulţi s-au înghesuit să stea sau să-l poarte pe fratele Traian!…“
Din totdeauna, cu timp şi fără timp, îl ştiu pe fratele Costică povestind neîncetat de momentele petrecute cu fratele Traian. Şi, întotdeauna, ochii îi lăcrămiază a dor, a veşnicie… Deseori însă, această lăcrămare, dincolo de dorul ei neostoit după mult dorita întâlnire, ascunde şi o grea durere. Durere a constatărilor adânci, zdrobitoare, simţite necruţător în suflet. „Ce mulţi s-au înghesuit să stea sau să-l poarte pe fratele Traian!… Ba chiar să-l ajute în lucrul Domnului, dându-i să înţeleagă că pe ei îi consumă grija vieţii şi părtăşiei pentru această Lucrare. Câţi n-au bătătorit drumul sfânt până la căsuţa lui modestă, prefăcându-se că-i cer sfaturi sau vin să le dezlege problemele lor încâlcite! Câţi nu l-au împiedicat, obligându-l să-şi piardă timpul cu ei, în loc să-l fi lăsat cel puţin să se odihnească de munca lui uriaşă şi de zbuciumul atâtor ani grei şi întunecaţi! Şi n-au cules nimic, nimic, nimic din toată sfinţenia acestui om luminat, rămânând tot nişte oameni fireşti, lacomi şi făţarnici, care au devenit apoi pentru familia Oastei şi pentru adunările lor o povară pusă pe umerii altora, spre paguba lor!
Ce stare tristă şi păgubitoare poate fi să mergi alături de Moise şi să duci pe umerii tăi comorile de aur, să torni apă pe mâinile unui sfânt, apoi să te înghită pământul! Ori să porţi pentru tine şi urmaşii tăi sluţenia unei lepre veşnice! Sau chiar, fiind fiul unui împărat, tu să mori spânzurat, pedepsit de Dumnezeu pentru păcatul mândriei şi a inimii tale rele. Nimic parcă nu te zdrobeşte atât de mult ca sufletele acestea care şi-au pierdut nu numai timpul, dar chiar şi sufletul, măcar că au avut lângă ei nu numai pe nişte oameni, ci pe cei mai aleşi sfinţi!…“
Fratele Costică face parte din stirpea acelor oameni care ştie să admire şi să slujească în tăcere. Credincios, de nădejde, până la capăt! Prieteniile pe care le leagă se consumă şi se mistuie mai ales în rugăciune, în focul iubirii de infinit. De aceea, spune el, vorbind de fratele Traian, „Mi-a fost frică întotdeauna să mă apropii de astfel de suflete, care nu sunt prea multe în lumea asta şi care trăiesc nu pentru ei, ci pentru alţii. Nimic nu-şi strâng pentru ei aceştia din bunurile lumii, însă îi îmbogăţesc nespus pe mulţi, luminându-i şi hrănindu-i atât mai bogat!… Umblă flămânzi, ca să sature pe alţii, şi umblă goi, ca să învelească şi să îmbrace pe alţii, încălzindu-i la sânul părintesc.“
Cu siguranţă, întâlnirile depline au loc doar în veşnicie, Acolo unde dorurile se strâng în ghirlande de stele, de cântare şi slavă. Acolo de unde, din când în când, ni se trimit oameni care să ne reînveţe să iubim, să preţuim. Ţine de noi să deschidem cerurile şi să coborâm cântarea… De dor, de aşteptare, de înălţare.
Romeo Petraşciuc – Articol publicat în Revista Timotheos, la rubrica „Ei l-au cunoscut pe fratele Traian Dorz”
