Noi ne bucurăm când cântăm; tinerii noştri se bucură când cântă şi au fost numiţi cântăreţi, dar niciodată nu s-a mai pomenit ca duhurile necurate să fugă la cântarea unui tânăr cum era David; la cântarea lui plecau duhurile necurate.
În cântările pe care le cântăm şi noi, cineva spunea odată despre o păsărică ce cântă şi ea tristă şi închisă în colivie: „…plânsul unora e preţul bucuriei altora”.
Fraţii mei scumpi şi dragi, suntem la o nuntă şi cântaţi şi voi. Mesele voastre sunt pline de cântări, mesele voastre sunt pline de bunătăţi.
Dar toate acestea sunt rodul cuiva! Sunt lacrimile cuiva!
Să ne amintim despre o altă familie, nu de mult, nu din Vechiul Testament, ci din vremile noastre, a Părintelui Iosif din Munţii Apuseni, care fusese chemat la Sibiu şi care a putut să spună şi el ca Naomi odată, o, fraţii mei dragi:
„Cântarea mea e scurtă, se cântă într-un fel:
Mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.
O, fraţii mei scumpi!
„Pe-ndepărtate căi de-aş înnopta
şi-o piatră căpătâi dac-aş avea,
tot fericit aş fi şi-n vis aş glăsui:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”…
De Părintele Iosif este [vorba]! Şi-a pierdut soţia. Şi-a pierdut trei copii. Patru fiinţe scumpe [stinse] în braţele lui, una câte una. Soţia a murit pe braţele lui, spunând: „Soţul meu drag!”.
Copiii au murit pe rând, unul câte unul, spunând: „Tatăl meu drag!”.
O, Părinte Iosife, cine ţi-a mai rămas ţie? Domnul te-a umplut de amărăciune. Dar a trebuit să cânţi cum n-a mai cântat nimeni:
„Chiar El mi-a fost Dascăl l-această cântare,
lovindu-mă cu multe necazuri amare…”
Da, cu necazuri amare! O, voi, care nu ştiţi ce sunt acelea necazuri amare, cântaţi, fraţii mei, cântaţi cu toată inima, cântaţi voioşi, dar gândiţi-vă, în toată bucuria voastră, că această cântare pe care o cântaţi a fost plătită de cineva cu lacrimi amare.
Din durerile altora au ieşit bucuriile voastre!
Eu n-am vrut să vorbesc! N-am venit să vorbesc la această nuntă. Am venit să-mi văd fraţii cu care m-am întâlnit sub Cruce. Cu care vreau să merg pas la pas, până Acasă.
Fraţii mei dragi care v-aţi întâlnit sub Cruce odată, aveţi grijă de cei ce au plecat odată cu voi. Sprijiniţi-i, staţi lângă ei, ca să ajungem împreună toţi în veşnicie.
O, ce bine-i printre voi! O, ce bine-i la umbra voastră! O, ce bine-i s‑asculţi: te bucuri şi te înalţi, n-ai nici o răspundere.
Dar ce greu e să vorbeşti! Acela ce vorbeşte, vorbeşte în Numele Aceluia de pe Golgota, de pe Cruce, şi răspunde pentru fiecare ascultător. Răspunde pentru timpul fiecăruia din frăţiile voastre, pentru fiecare minut în care staţi cutremuraţi şi mai strângeţi ceva. Parcă vă văd pe fiecare cum spuneţi în rugăciunea voastră: „Vorbeşte, Doamne, căci pentru Tine am venit noi la această nuntă!”.
Doamne, nu lăsa niciodată Lucrarea aceasta numai cu vorbitori, ci vorbeşte totdeauna, Doamne, numai Tu prin ei. Pentru că atunci când vorbeşti Tu, inimile noastre saltă de bucurie şi plecăm de la această nuntă binecuvântaţi. Am vrea să vorbească numai El şi numai El mereu.
Fraţii mei tineri dragi! Este o poruncă a lui Dumnezeu: „Copii, cinstiţi pe părinţii voştri”; precum o poruncă a lui Dumnezeu este şi alta: „Supuneţi‑vă stăpânirilor, căci nici o stăpânire nu este care să nu vie de la Dumnezeu. Cine nu se supune stăpânirilor, nu se supune lui Dumnezeu”.
Dacă e o poruncă a lui Dumnezeu să-ţi cinsteşti părinţii, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti multe zile pe pământ… dacă este o poruncă a unui înţelept de demult care a spus: „Ochiul care dispreţuieşte ascultarea de tată şi ascultarea de mamă, să-l scobească corbii la pârâu şi puii să-l mănânce”, iubiţii mei fraţi tineri, cinstiţi-vă părinţii voştri!
Este o poruncă a lui Dumnezeu: Nu poţi să-L cinsteşti pe Dumnezeu, dacă nu-ţi cinsteşti părinţii tăi. Numai cinstindu-i pe părinţii tăi dai dovadă că Îl cinsteşti pe Dumnezeu. Şi dacă-i o poruncă a lui Dumnezeu să-ţi cinsteşti părinţii care te-au crescut, care ţi-au dat ţie bucăţica de pâine, care s-au trudit să-ţi facă un viitor şi să fii fericit – atunci faţă de părinţii noştri duhovniceşti avem o şi mai mare datorie. Să-i ascultăm şi să-i preţuim, pentru că prin munca şi prin lupta lor noi am ajuns să ne bucurăm şi să cântăm astăzi, şi să fim fericiţi.
Nu L-am fi cunoscut niciodată pe Domnul Iisus.
Nu am fi cunoscut niciodată, nici nu am fi auzit despre Numele care este mai presus de orice nume.
Niciodată n-am fi ştiut ce-i cântarea cu lacrimi la picioarele Crucii, dacă Dumnezeu n-ar fi avut milă să ne nască într-o familie şi să ne dăruiască nişte părinţi atât de credincioşi…
Dacă în familia noastră trupească fiecare ne ducem cu drag şi cu bucurie… (ai o casă, ea-i cea mai frumoasă din sat, nu-i alta ca ea, pentru că e căsuţa ta) apoi duhovniceşte, fraţii mei dragi, avem o familie cum nu-i alta ca ea. Avem urmele părinţilor noştri! Urmele lor frumoase şi curate, ale celor care s-au dus înaintea noastră. Jertfele lor care s-au plătit. Locurile lor, sudorile lor şi chiar mai mult decât atâta.
Şi vrem să le urmăm credinţa!
Să ne ajute Dumnezeu!
din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Gădălin – octombrie 1979
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1
