Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ospăţul

Ospăţul

Ospăţul

Mântuirea este simplu arătată în aceste cuvinte: „Cine crede în Iisus Hristos, va fi mântuit“.

Chiar şi acelora care au stăruit cu îndărătnicie în călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi n-au pus nici-un preţ pe harul Lui, stârnind mânia Sa, li se vesteşte că „oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit“ (Fapte 2, 21). O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu“ (I Tim 1, 15). „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (In 6, 37), zice Domnul Însuşi. „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu, prin El (Iisus), pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei“ (Evr 7, 25).

Tot ce cere Dumnezeu de la noi este: să privim spre Fiul Său, Care a sângerat şi a murit pe cruce, pentru noi, şi să-I predăm sufletul nostru, căci numai El poate să ni-l scape de moarte şi de iad.

Este de mirare că oamenii nu primesc vestirea Evangheliei. Te-ai aştepta ca la vestea pe care o aduce ea: „Cine crede, are viaţa veşnică“, toată lumea să se lase de păcatele ei, să primească pe Iisus Hristos şi să privească numai la crucea Lui.

Dar vai, aşa de înrădăcinat este răul în fiinţa noastră şi atât de mare este stricăciunea firii noastre, încât această veste este dispreţuită, poftirea la ospăţ nu este primită şi mulţi dovedesc, prin faptele lor, că sunt vrăjmaşi lui Dumnezeu, care le trimite vestea bună despre Domnul Hristos; sunt vrăjmaşi Aceluia Care a trimis pe Fiul Său, ca să-Şi dea viaţa pentru mântuirea multora. Acesta este un lucru ciudat, dar adevărat; de aceea este nevoie de porunca: „Sileşte-i să între…“ (Lc 14, 23)

      Poate că eşti un om sărac, dar aceasta nu este o piedică, pentru ca să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu înlătură de la harul Său pe omul care umblă în zdrenţe, sau căruia îi lipseşte pâinea de toate zilele. Dimpotrivă, dacă se face o deosebire, aceasta nu poate să fie decât spre folosul tău, căci tocmai „săracilor“ în chip deosebit li se vesteşte Evanghelia. N-aveţi credinţă, nici viaţă morală, nici fapte bune, nici har şi – ceea ce este o sărăcie şi mai mare – n-aveţi nici nădejde. Ei bine, veniţi şi sunteţi bineveniţi la ospăţul de nuntă al dragostei Lui. „Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată“ (Apoc 22, 17).

Dar nu sunteţi numai săraci, ci şi ologi. A fost un timp când gândeaţi că vă veţi face singuri fericiţi, fără ajutorul lui Dumnezeu, făcând unele fapte bune sau împlinind unele obiceiuri religioase, şi credeaţi că numai în felul acesta veţi putea intra în cer; dar acum sunteţi ologi, sabia Legii v-a tăiat mâinile şi nu mai puteţi lucra; aţi pierdut toată puterea pentru împlinirea Legii; când vreţi să faceţi binele, vedeţi bine că răul stă lipit de voi. Sunteţi ologiţi. Toate încercările de a vă mântui singuri le-aţi părăsit, văzând că ele nu sunt decât nişte speranţe deşarte, fiindcă vă lipseau braţele.

Şi nu numai atât. Dacă n-aţi putut să vă câştigaţi intrarea în cer, cel puţin vi se va părea că vă aflaţi pe calea care duce la cer. Acum, însă, şi picioarele v-au ologit, ca şi mâinile. Simţiţi că nu puteţi să credeţi, nu puteţi să vă pocăiţi şi să vă supuneţi poruncilor Evangheliei. Simţiţi că sunteţi istoviţi, în toate privinţele. Sunteţi fără putere pentru a face ceea ce vrea Dumnezeu să faceţi.

În faţa voastră, sărmani ologi, pot să ridic steagul crucii stropit de sânge şi să vă strig: „Cine cheamă numele Domnului, va fi mântuit“ şi „Cine vrea, să vină să ia apa vieţii, fără plată“.

Este şi o altă ceată. Sunt şchiopii, adică aceia care şchiopătează de amândouă picioarele. Aceştia sunt, câteodată, mult îngrijoraţi pentru mântuirea sufletului lor, pentru ca, după aceea, să se lase răpiţi de plăcerile lumii. Cât de neînsemnată este înaintarea pe care o fac aceşti oameni în viaţa lor dinăuntru!

Şi către voi, cei şchiopi, se îndreaptă poftirea Evangheliei, cuvântul mântuirii. Domnul ospăţului vă face cunoscut: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal“ (I Împ 18, 21). „Pune-ţi în rânduială casa, căci vei muri şi nu vei mai trăi“ (Is 38, 1). „Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!“ (Amos 4, 12). Nu şchiopătaţi mai departe, ci hotărâţi-vă pentru Dumnezeu şi adevărul Său!

Mai vedem încă o ceată: cei orbi. Da, voi nu vă puteţi vedea singuri, vă credeţi buni, şi când colo sunteţi răi de tot; priviţi amarul ca dulce şi dulcele ca amar, întunericul ca lumină şi lumina ca întuneric. Voi, suflete oarbe, care nu recunoaşteţi starea voastră pierdută, care nu credeţi că păcatul este grozav de rău, care nu vă lăsaţi încredinţaţi că Dumnezeu este sfânt şi drept, la voi sunt trimis. Mă îndrept către voi, care nu puteţi vedea pe Mântuitorul, a Cărui frumuseţe este aşa de puţin frumoasă pentru voi, pentru că nu-L doriţi. Către voi, care nu vedeţi în Evanghelie nimic care să vă atragă, care nu găsiţi nici o slavă în a fi nişte adevăraţi creştini, care nu găsiţi plăcere să slujiţi lui Dumnezeu şi nu aveţi nici o bucurie să fiţi copii ai lui Dumnezeu! Şi stăpânul a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri“ (Lc 14, 23). Pe drum întâlnim oameni de diferite ranguri, în diferite stări; întâlnim pe omul de viţă aleasă, într-un automobil luxos, ori călare pe un cal mândru; pe femeia care îşi vede de treburi; pe tâlharul care pândeşte pe călători… Toţi aceştia sunt pe drum, toţi trebuie „siliţi“ să vină. Iar dincolo, „lângă garduri“, acolo zac suflete sărmane, care n-au nici un loc de adăpost şi caută o pernă unde să-şi poată odihni capul obosit. Porunca este pentru toţi: „Sileşte-i să intre!“  Un vechi credincios zicea cu drept cuvânt: „Vechiul Adam este prea tare pentru un tânăr ca mine“. Cum nu este cu putinţă ca un copil slab să încerce să doboare pe Samson, aşa nu-mi este mie cu putinţă să aduc pe un păcătos la crucea Mântuitorului. Când e vorba de aceasta, văd înaintea mea un munte mare de stricăciune şi nepăsare. Totuşi strig cu credinţă: „Cine eşti tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc şes“  (Zah 4, 7). Bărbaţi şi femei, care nu v-aţi pocăit încă, adică nu v-aţi părăsit felul vostru vechi de a trăi, nu v-aţi împăcat cu Dumnezeu şi nu sunteţi născuţi din nou, trebuie să vă silesc să intraţi!

Îngăduiţi-mi să vă vorbesc vouă, celor care sunteţi pe calea păcatului, şi să vă dau de ştire: Împăratul cerurilor vă trimite o poftire bogată în har. El mi-a poruncit: Aşa să le vorbeşti: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?“ (Iez 33, 11) „Veniţi, totuşi, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele noastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna“ (Is 1, 18).

El ştia că, după dreptate, trebuia să vă ceară sângele vostru. Totuşi, ca să vă mântuiască, a trebuit ca Domnul Iisus Hristos să moară în locul vostru.

Imaginaţi-vă o clipă acest tablou! Acolo, în grădina Ghetsimani, luptă un Om în genunchi. Îi trec sudori de sânge… Dincolo, legat de un stâlp, vedeţi pe Unul care rabdă. Pe spatele Lui cad bice grozave. Din spatele Lui, brăzdate adânc de bice, curge sânge pe pământ.

Să mai priviţi încă! Priviţi pe Acelaşi Om, cu mâinile întinse, pironite pe cruce.  Vedeţi cum sângerează şi moare? De pe cruce aud strigătul: „S-a săvârşit!“ Toate acestea le-a îndurat Iisus din Nazaret, pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele. „Crede în Domnul Iisus şi vei fi mântuit“. Aceasta înseamnă: încrede-te în El, nu te bizui pe faptele şi pe căile tale, predă-ţi inima numai Acestui Om-Dumnezeu, Care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcătoşi, deci şi pentru tine.

Cum? Plecaţi? Ziceţi că aceasta nu este pentru voi? Nu puteţi să ascultaţi? Spuneţi că mă veţi asculta altădată, căci acum trebuie să vă urmaţi mai departe calea voastră, pentru a îngriji de pământurile voastre, de negoţul vostru, de afacerile voastre?

Opriţi-vă! Eu n-am fost trimis să vă spun poftirea, şi după aceea să plec de la voi. Nu, ci mi s-a poruncit: „Sileşte-i să intre!“ Luaţi seama dar că pot spune – Dumnezeu mi-e martor – că am o dorinţă fierbinte să faceţi aşa cum vă porunceşte Dumnezeu. Şi totuşi, nu primiţi vestea mea şi lepădaţi poftirea lui Dumnezeu? Atunci sunt nevoit să-mi schimb, pentru o clipă, tonul.

Căci nu vreau numai să vă aduc vestea, nu vreau numai să vă poftesc cu toată seriozitatea şi cu o dragoste din inimă, ci vreau să merg mai departe. În numele lui Dumnezeu, vă poruncesc să vă pocăiţi şi să credeţi!

Întrebaţi cu a cui putere fac acest lucru? Sunt un vestitor al lui Hristos. Vă poruncesc să credeţi în Domnul Iisus Hristos, nu pe temeiul puterii mele, ci pe temeiul puterii Aceluia Care a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit“ (Mc 16, 15-16).

Da, El porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Fapte 17, 30). Daţi cinste Fiului – nu-L dispreţuiţi mai departe – ca să nu Se mânie şi să pieriţi pe calea voastră. Încredeţi-vă în El. Căci, cine crede în Fiul, are viaţă veşnică. Ferice de toţi care se încred în El. (Ps 2, 12; In 3, 36).

Îmi întorci spatele şi spui că nu vrei să ţi se poruncească? Atunci bucuros iarăşi îmi schimb vorbirea, numai să asculţi şi tu bucuros. Îngăduie-mi întâi să-ţi istorisesc, din propria mea experienţă, ce ştiu despre El. Nici eu nu I-am dat un timp ascultare. El bătea la uşa inimii mele, dar eu n-am vrut să-I deschid. De nenumărate ori El a venit la mine dimineaţa şi seara; îmi trezea cugetul şi-mi vorbea prin Duhul Său. Când, în sfârşit, tunetul legii a pătruns în cugetul meu, am socotit pe Dumnezeu drept aspru şi crud.

O, nu-mi pot ierta niciodată că am gândit astfel despre El! Eu am socotit că El mă va izgoni, dar El nu mi-a arătat pumnul Său strâns de mânie, ci mâna Lui a fost larg deschisă cu îndurare. Am aşteptat negreşit ca ochii Lui să fulgere de mânie, dar au fost plini de lacrimi. A căzut peste grumazul meu şi m-a sărutat; m-a dezbrăcat de zdrenţele mele şi m-a îmbrăcat în neprihănirea Sa, încât a trebuit să cânt de bucurie. În casa inimii mele răsuna cântec şi joc, că fiul cel pierdut a fost găsit şi că cel mort a înviat… Te îndemn, deci, şi pe tine, păcătos pierdut, să priveşti la Iisus şi greutatea păcatelor ţi se va lua.

Păcătosule, niciodată nu-ţi va părea rău de acest lucru – te încredinţez de aceasta – niciodată nu te vei întoarce la starea ta de om osândit. Vei ieşi din Egipt şi vei intra în ţara făgăduinţei şi vei afla că în ea curge miere şi lapte.

Necazurile şi ispitele de pe calea credinciosului sunt poate grele, dar vei afla că harul le face uşoare. Iar în ce priveşte slava şi bucuria de care are parte un copil al lui Dumnezeu, mai târziu, îmi vei zice că sunt un mincinos, fiindcă n-am spus mai mult. Vei gusta şi vei vedea nu numai cât de bun e Domnul, ci că e cu mult mai bun decât ar putea să spună vreodată buzele omeneşti!

Nu ştiu ce dovezi să vă înşir. Îngăduiţi-mi să mă leg de binele vostru însuşi.

N-ar fi mai bine pentru voi să fiţi împăcaţi cu Dumnezeu, decât să fiţi vrăjmaşii Lui? Ce câştig aveţi din împotrivirea voastră faţă de Dumnezeu? Ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, sunteţi oare mai fericiţi? Răspunde tu, care eşti dornic de petreceri: Bucuriile sorbite din potirul tău ţi-au adus ele o mulţumire deplină? Ori răspunde tu, care te crezi drept prin tine însuţi: Ai găsit tu, prin toate faptele tale, pace pentru picioarele tale, linişte pentru sufletul tău? Sau tu, care te străduieşti să pui în faţă cele ce faci, către tine strig: Lasă cugetul să-ţi vorbească! Ţi s-a arătat calea ta ca fiind calea fericită? Ah, prietene, „De ce cântăriţi argintul pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-mă dar şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase“ (Is 55, 2).

Pe tot ce este sfânt şi serios, de preţ şi veşnic, vă conjur: Fugiţi, ca să vă scăpaţi viaţa, nu priviţi înapoi, nu rămâneţi pe loc, nu vă odihniţi până nu vă veţi fi găsit scăparea la sângele  lui Iisus Hristos, care curăţă de orice păcat!

Tot mai sunteţi reci şi nepăsători? Nu vrea cel orb să-mi îngăduie să-l duc la ospăţ? Nici cel sărac nu vrea să merg cot la cot cu el? Trebuie să mă folosesc de cuvinte mai tari? Trebuie să încep alt mijloc pentru a vă sili să intraţi?

Voi, începând cu perii cărunţi şi până la copii, dacă nu primiţi pe Hristos, sângele vostru va cădea asupra capului vostru. Oh, vă rog fierbinte, staţi pe loc şi vă gândiţi! Ştiţi voi cine este Acela pe care-L dispreţuiţi­? Este Iisus, singurul vostru Mântuitor. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie…“ (I Cor 3, 11). „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi“  (Fapte 4, 12).

Nu pot să sufăr ce faceţi, căci ştiu ce uitaţi: uitaţi ziua în care veţi dori să aveţi un Mântuitor. Nu va mai trece mult şi sfârşitul anilor care obosesc va veni şi puterea te va părăsi; inima va bate tot mai încet şi vei sta în faţa morţii, care-i un rău vrăjmaş. Ce vei face pe malul Iordanului fără un Mântuitor? Fără Domnul Iisus, patul morţii e aspru. În orice caz, moartea este ceva îngrozitor. Chiar creştinul care are cele mai bune nădejdi şi credinţă biruitoare, chiar el găseşte că nu e de glumit cu moartea. Trecerea de la cele văzute la cele nevăzute, de la ce e muritor la ce e nemuritor, din timp în veşnicie, e îngrozitor. Vei găsi, că fără călăuzirea îngerilor sfinţi, va fi greu să treci prin poarta de fier a morţii. Va fi greu să mori fără un Mântuitor.

Nu pot să nu mă gândesc mereu la tine. Văd cum pieri, mă văd, în gând, lângă patul tău, ascult strigătele tale şi ştiu că mori fără nădejde. Mă trec fiori de groază. Mă văd lângă sicriul tău, privesc faţa ta şi-mi zic în gând: „Acest om a dispreţuit pe Hristos şi n-a voit să fie mântuit“.

Mă gândesc la lacrimile amare pe care le-aş vărsa la gândul că n-am ţinut la tine cum se cuvenea. Ochii tăi închişi mă vor mustra, iar gura ta amuţită îmi va zice: „Slujitor al Domnului, de ce n-ai stăruit de mine? De ce n-ai fost mai aspru cu mine? Tu ai ştiut ce spune Apostolul Pavel: „Noi suntem trimişi, ca împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rog fierbinte, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu“ (II Cor 5, 20).

Tot în gând îmi închipui că mă aflu în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Da, ziua judecăţii va veni! Tu crezi aceasta, nu e aşa?! Tu nu tăgăduieşti pe Dumnezeu. Cugetul nu te lasă să te îndoieşti că Sfânta Scriptură este Cuvântul Lui. Poate ai încercat să faci acest lucru, dar n-ai izbutit. Simţi că va trebui să vină o zi în care Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate.

Te văd stând în mijlocul unei cete mari; ochiul lui Dumnezeu este aţintit asupra ta. Ţi-e aşa de parcă numai pe tine te-ar privi. Iată că El te cheamă pe nume, deschide cartea cu păcatele tale şi-ţi spune : „Du-te de la Mine, blestematule, în focul cel veşnic!…“ (Mt 25, 41). Nu mai pot să sufăr să mă gândesc că ai putea să ajungi în acea stare; parcă mi se face părul măciucă, auzind un astfel de blestem!

Deoarece şi eu voi sta în faţa Judecătorului, simt că n-aş putea să dau socoteală de slujba mea, dacă nu v-aş ruga cu multe lacrimi să priviţi la Iisus şi să primiţi mântuirea Lui preţioasă. Şi dacă nici aceasta nu-şi ajunge scopul? Dacă toate rugăminţile noastre către voi sunt pierdute? Dacă predicăm la nişte urechi surde?

Dacă totuşi rămâi surd la rugăminţile mele stăruitoare, atunci trebuie să mă folosesc de ameninţări! Nu vei fi mereu înştiinţat ca azi! Va veni ziua când glasul oricărui vestitor al Evangheliei va amuţi, cel puţin pentru tine; căci urechea ta va fi închisă. Când vei fi mort, atunci nu va mai fi vorba de ameninţări, ci de împlinirea ameninţărilor. Atunci nu va mai fi, pentru tine, nici făgăduinţe, nici vestire a harului şi a îndurării, nici sângele care dă pacea; dimpotrivă, vei fi în ţara în care predicarea Evangheliei nu e îngăduită, din pricină că ar fi în zadar.

De aceea, te rog să asculţi glasul meu, care se îndreaptă spre cugetul tău; dacă nu, Dumnezeu îţi va vorbi în mânia Sa şi-ţi va zice: „Fiindcă Eu vă chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, de aceea şi Eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire. Îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza“ (Pilde 1, 24, 26).

Om pierdut! Gândeşte-te că timpul care ţi-e dăruit ca să asculţi aceste înştiinţări poate să fie foarte scurt. Deci vino şi nu lăsa să treacă în zadar această ameninţare! Nu te ameninţ ca să te sperii fără folos, ci cu nădejdea că ea te va duce la ospăţul lui Dumnezeu.

Am spus oare tot ce era de spus? Nu, vreau să mai stărui. Spuneţi-mi, oameni păcătoşi, ce este, ce vă ţine să nu veniţi la Hristos?

Aud pe unul zicând: „Ceea ce mă opreşte este că mă simt prea păcătos“. Prietene, nu aceasta este pricina. „Sunt cel dintâi dintre păcătoşi!“  Cine s-a numit aşa a murit de mult şi a intrat în cer; numele lui a fost Saul din Tars, numit mai târziu Apostolul Pavel. El a vorbit adevărul când a spus că este cel dintâi dintre păcătoşi. Cu toate acestea, tu zici: „Nu; ceea ce mă opreşte este că sunt cel mai rău om“.  Dar poţi să fii mai rău decât cel dintâi dintre păcătoşi? Ai fi, poate, al doilea după el.

Să ne închipuim că ai fi cel mai rău dintre cei în viaţă; ai fi totuşi al doilea după el. Dar, hai, să zicem că ai fi cel mai rău om. Nu este oare tocmai aceasta pricina ca să vii la Mântuitorul? Cu cât este omul mai bolnav, cu atât are pricină şi mai mare ca să meargă la spital sau la doctor. Cu cât omul e mai sărac, cu atât are mai mare pricină de a se folosi de mila altora. Hristos nu aşteaptă şi nu cere nici un merit din partea voastră. El dă în dar, fără plată. Cu cât eşti mai rău, cu atât eşti mai binevenit.

Dar eu te întreb: Crezi tu oare că dacă rămâi departe de El, te vei face mai bun? Dacă aşa crezi, atunci nu ştii mai nimic despre calea mântuirii. Nu, dragul meu, cu cât stai mai mult timp departe de El, cu atât mai rea se face starea ta; nădejdea ta va obosi, iar deznădejdea va creşte.

Cuiul cu care te-a ţinut vrăjmaşul, va fi din ce în ce mai bine înţepenit şi vei ajunge mai deznădăjduit ca oricând. Prin amânare, nu se câştigă nimic, ci poţi să pierzi totul.

„Dar“, strigă un altul „eu nu pot să cred“. Aşa este, prietene, şi nu vei crede niciodată, dacă te uiţi mereu la credinţa ta.  Gândeşte-te însă că eu n-am venit să te poftesc la credinţă, ci la Hristos. Dar tu răspunzi: „Şi care e deosebirea?“ Ascultă! Dacă zici: „Aş dori să cred cutare sau cutare lucru“, atunci nu vei crede niciodată. De aceea, cea dintâi întrebare a ta ar trebui să fie: „Ce să cred?“ Prin această cercetare va veni credinţa. Deocamdată însă nu avem a face cu credinţa, ci cu Hristos.

Veniţi încoace, oameni păcătoşi, veniţi, vă rog, sub crucea de pe Golgota! Priviţi cum Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, moare din pricina păcatelor voastre. Ridicaţi-vă privirile spre El! Nu are El puterea să va mântuiască? Priviţi-L în faţă! Nu are El destulă dragoste ca să vă mântuiască?

Sărmane păcătos ! Privirea spre Mântuitorul tău răstignit te va ajuta să crezi.  Nu întâi să crezi şi pe urmă să vii la Iisus, aşa ceva ar fi fără folos – ci să vii la El şi fără credinţă,  să te arunci în braţele Lui.

Un altul spune: „Tu nu ştii de câte ori am fost poftit şi cât de mult este de când am tot lepădat pe Domnul!“ E adevărat că asta n-o ştiu, dar nici nu trebuie s-o ştiu; ştiu numai că Învăţătorul meu m-a trimes să te silesc să intri. Deci vino acum cu mine. Chiar dacă ai lepădat o mie de poftiri, nu lăsa ca această cifră să fie mărită cu încă o neprimire. Ai auzit până acum vestirea Cuvântului şi ţi-ai împietrit inima din ce în ce mai mult faţă de Evanghelie; nu mai face aşa.

Azi nu pot să las pe nimeni să plece cu dezvinovăţiri neîntemeiate. Cine a dispreţuit pe Hristos atâţia ani de zile, tocmai acela are cu atât mai mult pricină să nu-L respingă acum.

Poate că cineva zice colo în şoaptă că n-ar fi acum timpul potrivit. Am auzit eu bine? Dar când va veni timpul potrivit? Când vei fi în iad? Atunci va fi timpul potrivit pentru tine? Când vei fi pe patul de moarte şi mâna de fier a morţii te-a şi apucat? Atunci va veni timpul potrivit? Când vei sta pe pragul mormântului scuturat de dureri în trup?

Ia seama, eu n-am porunca să te poftesc la ospăţul de mâine al lui Hristos.

Poftirea sună aşa: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!“ (Evr 4, 7). „Veniţi deci să ne judecăm“. De ce voiţi să amânaţi pe mâine, aceasta ar putea să fie cea din urmă înştiinţare îndreptată către voi. Poate că niciodată nu veţi mai auzi o vorbire atât de serioasă. Nu veţi mai fi poftiţi niciodată atât de stăruitor, cum sunteţi astăzi. Poate că veţi pleca de aici şi Dumnezeu vă va lăsa în împietrirea voastră. El vă va arunca hăţurile pe ceafă şi atunci – o, băgaţi bine de seamă! – soarta voastră s-a hotărât, pierzarea vă aşteaptă!

Să fie oare totul în zadar? Nu vreţi să veniţi acum la Iisus? Ce aş putea să fac mai mult? Îmi mai rămâne un lucru de făcut şi-l voi încerca, deci, şi pe acesta; să plâng şi să mă rog pentru voi. Nu veţi dispreţui numai predica, ci şi pe predicator; numiţi-l dacă vreţi, fanatic – el nu se va supăra pentru aceasta şi nu vă va pârî în faţa Marelui Judecător. Ocara voastră, întrucât priveşte pe cel care vă predică, este iertată de mai înainte; gândiţi-vă însă că vestea pe care o lepădaţi este o poftire din partea Aceluia Care vă iubeşte şi vă este adusă de buzele unuia care vă iubeşte.

Puteţi să fiţi nepăsători faţă de faptul că lăsaţi diavolului sufletul vostru, aceasta vi se pare un lucru fără însemnătate; însă este aici cel puţin unul care ia în serios mântuirea sufletului vostru. Repet: dacă ne lipsesc cuvintele, avem cel puţin lacrimile. Cuvintele şi lacrimile sunt armele cu care slujitorii Evangheliei silesc pe oameni să intre.

Deunăzi am auzit de un tânăr, al cărui tată a nădăjduit că fiul lui va fi adus la Hristos. Acest tânăr a făcut însă cunoştinţă cu un ateu. De atunci el nu-şi mai vede de treburi şi duce o viaţă desfrânată. Am văzut faţa mâhnită a bietului tată. Nu l-am rugat să-mi povestească istoria aceasta tristă, fiindcă aş fi rupt rana şi mai mult. Mie teamă însă că părul alb al bunului om va fi pus în grabă cu durere în mormânt.

Tinerilor care nu vă mai rugaţi, nu uitaţi că mamele voastre se roagă pentru voi; voi nu vă gândiţi la mântuirea sufletelor voastre, dar taţii voştri se luptă în rugăciune pentru voi. Am auzit în adunări de rugăciune, copii ai lui Dumnezeu rugându-se pentru un copil pierdut, cum nu se putea mai serios şi mai fierbinte, ca şi cum s-ar fi luptat pentru propria lor mântuire. Dar este oare de crezut că, în timp ce noi punem în mişcare cerul şi pământul pentru mântuirea voastră, voi nici nu vă sinchisiţi de ea şi lucrurile veşnice să le lăsaţi nebăgate în seamă?

Ascultă poftirea şi intră la ospăţ. Nu mâine, ci astăzi!

Slăvit să fie Domnul!

Ioan Marini

Gânduri creştine (vol. 2)

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!