1. O, în ce putrejune urât mirositoare se cufundă din ce în ce mai mult beţivul, sau lacomul, sau desfrânatul, sau pizmaşul, – orice păcătos!
Ce tristă privelişte este să vezi aceste cadavre sufleteşti din care duhneşte până departe duhoarea de alcool, de tutun,
de spurcăciune şi putreziciuni sufleteşti,
de murdăria cuvintelor pe care le vorbesc,
de scârnăvia purtărilor şi gesturilor care le arată nefericiţii morţi, în spurcăciunea păcatului lor!
2. Iată, cu cât este mai respingătoare şi mai gre¬ţoasă starea de mortăciune sufletească decât cea trupească!
Dacă, în Vechiul Testament, oricine se atingea de un mort era necurat (Num 19, 14-18)
şi trebuia să fie curăţit,
cu cât mai multă necurăţie răspândeşte în jurul său, asupra tuturor celor ce vin în atingere cu el, un mort sufletesc (Ef 2, 1)!
3. Ierusalimul, în înţeles duhovnicesc, închipuie locul sfânt, locul prezenţei statornice a lui Hristos,
starea înalt duhovnicească,
nivelul fericit de trăire curată,
locul unde Prezenţa lui Dumnezeu străluceşte cel mai puternic… înălţimea de unde se răspândeşte cel mai curat lumina cunoaşterii şi trăirii Cuvântului lui Hristos,
centrul spiritual
şi starea cea mai după voia lui Dumnezeu.
4. Betania era aproape de Ierusalim, adică de a-ceastă stare înaltă.
Iată, acest adevăr ne arată limpede – şi fiecare dintre noi am putut vedea din umblarea şi experienţa noastră – anume aceea că sunt unele, nu numai suflete sau familii, ci chiar şi localităţi întregi care, prin firea lor, sunt mai aproape de Dumnezeu decât altele,
mai cu respect faţă de lucrurile sfinte,
mai cu evlavie faţă de Casa Domnului,
mai cu frică de păcat,
mai cu dragoste de aproapele,
mai cu temere de Dumnezeu,
mai cu ascultare de Cuvântul Evangheliei şi mai primitoare de Hristos.
5. În astfel de localităţi, nimeni nu are faţă de Hristos o purtare vrăjmaşă.
Nimeni nu se ridică pe faţă, cu ură răufăcătoare împotriva Domnului,
nici cu prigonire, cu batjocură, cu dispreţ
sau cu vicleşuguri şi cu răzbunări
împotriva Lucrării lui Dumnezeu şi a vestitorilor lui Hristos.
6. Acolo până şi copiii cunosc cântările Domnului. Şi chiar şi cei mai depărtaţi de credinţă au faţă de cele sfinte un respect evlavios şi o atitudine plină de bună-cuviinţă.
Ferindu-se să nu se atingă necuviincios de nimic din aceste lucruri sfinte.
7. În astfel de localităţi se găsesc cele mai multe case în care Domnul Iisus şi ai Lui sunt totdeauna pri-miţi cu dragoste,
găzduiţi cu bucurie
şi petrecuţi la plecare cu respect şi recunoştinţă.
8. În astfel de localităţi trăiesc sufletele cele mai scumpe şi se adună amintirile cele mai de neuitat.
În astfel de cetăţi, Cuvântul Domnului este cald,
rugăciunea este puternică,
părtăşia este dulce,
cântarea este voioasă,
petrecerea este plăcută,
Duhul este slobod şi trăirea este totdeauna fericită.
Pentru că totdeauna acolo eşti cel mai aproape de Dumnezeu, eşti cel mai aproape de Locul unde locu¬ieşte El, aproape de Ierusalimul Său.
Acolo păcatul duce la pocăinţă, boala, la slava lui Dumnezeu, iar moartea duce la înviere.
9. Tot ce este mai frumos în amintirile noastre,
şi mai înalt în simţirile noastre,
şi mai puternic în trăirile noastre,
şi mai de preţ în realizările noastre,
şi mai de neuitat în viaţa noastră
acolo am trăit!
În zilele petrecute acolo, în case de acolo şi cu suflete de acolo.
10. Câtă vreme vor fi astfel de cetăţi, nici nădejdea pentru celelalte nu-i pierdută!
Până va mai fi o Betanie, putem nădăjdui o mie de Sodome
şi până Hristos va mai avea pe pământ un prieten, putem nădăjdui pentru un mare număr de duşmani. Şi pentru o nenumărată gloată de nepăsători.
Până va mai avea Hristos o casă undeva în care să stea, putem nădăjdui şi pentru toate celelalte case ale acelei cetăţi.
11. O, ce mare har este pe pământ prezenţa acestor case, şi familii, şi suflete în care locuieşte Hristos!
Cât de multă preţuire ar trebui să le arătăm noi toţi acestora, care sunt o binecuvântare a tuturor,
şi ce fierbinte ar trebui să ne rugăm noi toţi şi neîncetat pentru păstrarea şi înmulţirea lor!
12. Căci casele acestea, familiile acestea, Betaniile acestea,
Martele, Mariile şi Lazării aceştia
sunt singurele comori nepreţuite pe care le are pământul acesta vrednice de Dumnezeu
şi din pricina cărora ne mai rabdă şi pe noi, ceilalţi.
13. Oricine suferă pe pământul acesta are nevoie de mângâierea noastră. Şi are dreptul la ea!
14. Oricine ajunge în vreo nenorocire are nevoie de ajutorul nostru.
Iar noi avem datoria de conştiinţă să i-l dăm!
Nimeni dintre noi n-are dreptul să treacă pe lângă o durere fără ca să ia parte într-un fel la alinarea ei.
Pe lângă nici un nenorocit n-avem voie să trecem fără să facem ceva pentru salvarea lui…
Aceasta, dacă o cer legile omeneşti, cu atât mai mult o cer legile lui Dumnezeu.
15. Nici un motiv de pe lume nu ne poate dez-vinovăţi când putem face ceva pentru mângâierea sau salvarea unui semen al nostru – şi nu facem!
16. Cine trece pe lângă un nenorocit, pe lângă un schilod, pe lângă un suflet amărât, pe lângă o casă nă-păstuită, pe lângă o deznădejde sau pe lângă o pră¬buşire – şi nu simte milă, apropiere, sfâşiere şi părtăşie cu suferinţa şi nenorocirea aceluia,
acela este fiară, şi nu om!
17. Hristos a venit cel mai dintâi şi mai dintâi ca să ne salveze pe noi toţi, care eram prăbuşiţi fără nici o nădejde. Şi nenorociţi în cel mai amar şi mai dureros chip. Fiindcă a trăit profund, prin mila Sa, dragostea şi tragedia noastră.
18. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat astfel câtă simţire şi apropiere trebuie să avem şi noi faţă de suferinţa şi faţă de nenorocirea semenilor noştri, oriunde le vedem. Şi oricine ar suferi.
19. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat câtă milă trebuie să avem de cei care cad din calea Domnului şi din părtăşia frăţească,
de cei care se depărtează de umblarea şi de lumina cerească a Ierusalimului duhovnicesc. Faţă de toţi aceş-tia, să avem o nemărginită milă iertătoare, ajută¬toare şi plină de bunătate.
20. Domnul nostru Iisus Hristos a arătat o adâncă şi nemărginită milă faţă de om, faţă de toţi oamenii,
oricât de depărtaţi erau ei de El. Şi oricât de potrivnici s-ar fi dovedit a fi.
Ba încă cu atât mai mult acelora, căci dacă cei mai buni au avut nevoie de atâta milă din partea Domnului, cu cât mai multă milă au cei mai răi!
O, Doamne Iisuse, ajută-ne şi pe noi să avem atâta milă şi iubire de semeni câtă ai avut Tu!
Amin.
Poruncile iubirii / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006
