Mi-ai strălucit prvirii și sufletului stins,
Cândva, când norii negri mi-erau de necuprins…
Și cerul vieții mele s-a-nseninat, încât
N-am mai știut că-i noapte, ci zori de zi!… Și-atât!…
Știu nopțile de farmec, de-alin, de meditări,
Cântate-n tugâciune și plânse-ntre cântări,
Ce-au fost cărări de aur spre drumul fericit,
Pe care împreună ni l-am dorit pornit…
Îmi amintesc de crinii ce-i semănam atunci,
Umplând de-nmiresmare și har a’ noastre lunci,
De dorul revederii de după despărțiri,
De tainicele clipe sfințite-n întâlniri…
…De tot ce ne umpluse lăuntrul fericit…
…Îmi amintesc din locul unde-s acum oprit…
Și când Îl văd pe Domnul plângând de jale plin,
Lăuntrul mi se rupe de-un nesfârșit suspin.
Și cântecu-mi se face un geamăt lung și-amar
Iar luncile cu crinii, un dureros Calvar.
Mi-e strigăt rugăciunea în tot lăuntrul meu
Și-un gând durut mă roade și chinuie mereu.
Privind ‘napoi, pe drumul, de-o vreme, pân-aici,
Văd creșterea-mi ne-ajunsă și pașii-atât de mici,
Văd urma-mi vinovată pe unde m-am târât
Și fumul jertfei mele împrăștiat urât…
…Și plâng din locu-acesta și-L rog pe Dumnezeu
Sâ nu mâ lase singur, căci mi-e amar de greu!…
…Și-aș vrea sâ tac, tăcerea să fie-al meu cuvânt
Și cântecul cu care voi merge în mormânt.
(4 august 1978)
Costel BALAN
