Sunt astăzi mulţi creştini care refuză să se roage pentru cei dragi ai lor plecaţi în veşnicie, considerând că Dumnezeu nu răspunde acestor rugăciuni, ba chiar îi va pedepsi pe cei care le fac, ca şi cum ar fi păcat, deoarece nu ar fi biblice, adică ar fi în contradicţie cu învăţăturile Scripturii şi chiar interzise de aceasta. Ei motivează că rugăciunile pentru cei vii, care sunt evident recomandate în repetate rânduri în Sfânta Scriptură, ar trebui să ne atragă întreaga preocupare de a ne ruga pentru alţii. Iar pentru cei morţi nu ar trebui să ne rugăm, căci aceasta ar fi o practică de provenienţă păgână. Şi se argum entează că cel care a murit va fi judecat în funcţie de alegerea de a-L urma sau nu pe Hristos pe calea mântuirii şi de faptele săvârşite în timpul vieţii pământeşti, moartea îngheţând situaţia în care se afla în ultima clipă a vieţii sale. Astfel, cei vii nu ar mai putea face nimic pentru cel adormit şi degeaba s-ar ruga pentru sufletul lui.
Cum trebuie să privim noi, ortodocşii, o astfel de atitudine?
Ca ortodocşi, suntem de acord că moartea unui om îngheaţă orice posibilitate a sa ca el însuşi să mai facă ceva pentru soarta propriului suflet, dar nu putem fi de acord că noi, cei vii, n-am mai putea face nimic pentru el. Ba, dimpotrivă. Deşi rugăciunea pentru el îşi are justificarea şi împlinirea doar dacă cel adormit a plecat din viaţă întru credinţă, cum noi nu putem şti cu certitudine raportul în care se afla acel om cu Dumnezeu în momentul morţii, îl credem credincios şi, în mod natural, îi dorim fericirea veşnică. Rugăciunea noastră pentru cel plecat dintre noi va fi, mai înainte de toate, un exerciţiu de dragoste frăţească, cu scopul ca, în judecata Sa, Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui. Desigur, având credinţă în învierea morţilor, dorim să trăim pentru veşnicie în Împărăţia lui Dumnezeu împreună cu fratele nostru răposat. Sf. Scriptură accentuează de multe ori importanţa dragostei ce trebuie să existe între membrii Bisericii, vii şi morţi, care se află în comuniune (Evrei 12, 22- 24), arătând că moartea nu ne desparte pe unii de alţii şi nici nu pune o barieră între rugăciunile unora pentru ceilalţi, căci toţi suntem ai lui Hristos (Rom. 14, 8).
Există, apoi, câteva dovezi hotărâtoare pentru eficacitatea rugăciunilor celor vii pentru cei adormiţi şi faptul că acestea sunt după voia lui Dumnezeu şi plăcute Lui:
1. Sfânta Tradiţie, care mărturiseşte prin Duhul Sfânt că Sfinţii Apostoli au rânduit dintru început în Biserică rugăciunile pentru cei morţi;
2. Cărţile deutero-canonice, adică acele cărţi din canonul creştin al Vechiului Testament cuprinse între cartea lui Tobit şi Rugăciunea regelui Manase, în care se găsesc exemple în acest sens. Aşa, spre pildă, în pasajul din II Macabei 12, 40-46, vedem cum israeliţii se roagă pentru ispăşirea păcatului idolatriei săvârşit de oştenii morţi în luptă, în versetul 44 arătându-se clar că rugăciunea pentru morţi este o consecinţă corectă a cre dinţei nestrămutate în învierea morţilor;
3. Dacă sunt unii creştini care nu recunosc Sfânta Tradiţie şi nici inspiraţia cărţilor deutero – canonice, atunci să ia aminte împreună cu noi la învăţătura Noului Testament. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel cu referire la Onisifor, un foarte bun ajutor al său în propovăduirea Evangheliei în Efes: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul…“ (II Tim. 1, 18).
Cuvintele acestea exprimă o dorinţă a Sfântului Pavel şi nu sunt altceva decât o rugăciune lăuntrică a sa („Dă, Doamne,…“) pentru soarta lui Onisifor la Judecata de Apoi („ziua aceea“). Astfel, fie că Onisifor era sau nu în viaţă în momentul când Sfântul Pavel scria aceste cuvinte – ei se aflau la depărtare unul de altul – important este că Apostolul se roagă pentru el, cerând milă lui Dumnezeu referitor la un timp de după moartea acestuia. Se observă, de asemenea, că, deşi Sfântul Pavel îl consideră credincios pe Onisifor, totuşi nu găseşte de prisos a se ruga pentru mântuirea lui.
Toate cele arătate mai sus trebuie să fie suficiente pentru orice creştin în motivarea practicării rugăciunii pentru cei adormiţi. Aşa cum Dumnezeu ştie din veşnicie cine va fi mântuit şi cine nu, dar nu predetermină acest lucru şi lasă fiecărui om posibilitatea de a alege calea mântuirii prin ascultarea credinţei în Hristos Iisus, tot aşa El, deşi ştie dinainte de a ne naşte rezultatul judecăţii noastre în Ziua de Apoi, ne lasă porunca dragostei cu urmarea ei, rugăciunea unora pentru ceilalţi – vii sau morţi – arătându-ne că putem contribui la soarta finală a fraţilor noştri (I Tim. 2, 1).
Ai milă, Doamne, de toţi cei adormiţi întru credinţă, părinţi şi fraţi ai noştri!
Slăvit să fii Tu, în veci. Amin!
Cris GRECUL – Arad
