Credinciosul învaţă apoi să deosebească voia lui Dumnezeu (Rom. 12, 2), care este „sfinţirea“ (I Tes. 4, 3). „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt!“ (I Petru 1, 16). De aceea caută ca, prin harul lui Dumnezeu, să trăiască în curăţie şi sfinţenie – şi cu duhul, şi cu trupul, şi în purtare – despărţindu-se de tot ce este contrar sfinţeniei lui Dumnezeu (II Cor. 7, 1; I Cor. 3, 16; 6, 12-20; I Petru 1, 14-17; II Cor. 6, 14-18).
A deosebi binele de rău
Credinciosul s-a deprins să deosebească binele de rău (Evrei 5, 14), de aceea fuge şi de umbra răului. Cunoscând primejdia, el se fereşte de orice i se pare rău (I Tes. 5, 22). Iar când răul dă năvală, îşi aduce aminte de ceea ce i s-a spus prin Duhul: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!“ (Rom. 12, 21) şi, prin harul lui Dumnezeu, biruieşte, fiindcă ostaşul lui Hristos este mai mult decât biruitor prin Acela Care l-a iubit (Rom. 8, 37).
Sfatul dat de preot către preaiubitul Gaiu îi este tot atât de scump ca şi aceluia. De aceea nu-l uită: „Iubitule, nu urma răul, ci binele! Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu“ (III Ioan 1, 11).
Ioan Marini, din vol. “Gânduri creştine” (vol. 1)
