2. Războiul Oastei Domnului
Cu cine se războiesc cei intraţi în ea?
Vom spune îndată, de la început, că Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
Mulţi vor zice: Ce rost are această Oaste a Domnului, că doar toţi creştinii sunt ostaşi de-ai lui Hristos? Va fi! Dar cei mai mulţi au dezertat de mult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul şi pe Comandantul luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus din nou sub cârma şi comanda marelui nostru Rege Ceresc: Iisus Mântuitorul.
În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întâi şi întâi, vrăjmaşul cu care ai de luptat; să-i cunoşti puterea şi apucăturile, ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi lupta noastră. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.
Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi, creştinii, şi pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sf. Scriptură. Amintesc acum numai două: „Satana – zice Scriptura – e potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte… să ne împotrivim lui cu credinţă tare“ (I Petru 5, 8–9). „Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu – zice Sf. Ap. Pavel –, ca să luptăm împotriva Satanei şi să nimicim toate săgeţile lui cele aprinse… “ ( Efeseni 6, 3–8 ).
Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă–vară, că, oare, zău, este diavol şi unde şade? Omul mă întreba aşa, râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş, să nu mai vorbim! Te râd în faţă când le spui că este diavol.
Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa creştinească. Credinţa în diavolul îşi are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri, spunându-ne lămurit că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că – între altele – tocmai diavolul şi lucrurile lui ne fac să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi ajutorul Lui.
Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor ne-încetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face diavolul: se ascunde, tăgăduindu-se, pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.
Cine a fost diavolul la început şi cum a fost făcut?
Iată o întrebare la care poate mulţi nu vor fi ştiind să răspundă. Diavolul a fost şi el o făptură a lui Dumnezeu; a fost la început o făptură bună, pentru că tot ce a făcut Dumnezeu a fost bun. Ba încă mai mult decât atât: la început diavolul era una dintre cele mai alese zidiri ale lui Dumnezeu. Poate să fi fost chiar în fruntea tuturor zidirilor lui Dumnezeu.
La prorocul Iezechiel, este un loc care adevereşte de minune istoria cu începutul şi căderea diavolului. Citiţi capitolul 28 din Iezechiel şi veţi afla acolo istoria şi trecutul diavolului. În chipul împăratului din Tir, se află în acel capitol istoria Satanei, despre care zice Biblia: „Tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii… , tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu… , erai Heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu… “ (Iezechiel 28, 12–14).
Precum se vede din acest loc, diavolul fusese la început o făptură plină de slavă, de înţelepciune şi de o mare frumuseţe. Se poate să fi fost chiar el încredinţat cu ocârmuirea pământului.
Dar diavolul a căzut din această stare, pentru că – cuprins de trufie – voia să fie asemenea lui Dumnezeu. Istoria căderii diavolului se află foarte nimerit pusă în Biblie, la Isaia, capitolul 14 şi la Iezechiel, capitolul 28, în chipul împăraţilor din Tir şi Babilon. Iată locul de la Iezechiel: „Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: «Sunt un Dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu… »; te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu… “ (Iezechiel 28, 2; 16).
Iată şi locul de la Isaia: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost do-borât la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în inima ta: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic voi aşeza jilţul meu!… Sui-mă-voi deasupra norilor, şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 12–15).
Despre această cădere a zis şi Mântui-torul: „Văzut-am pe Satana ca un fulger căzând din cer“ (Luca 10, 10).
Cum a fost alungat Satana din cer?
Despre cum a fost alungat Satana din cer, ne spune Biblia la Apocalipsa, capitolul 12: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, şi nici nu s-a mai găsit pentru el loc în cer. Şi a fost alungat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă Diavol şi Satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el… Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi, având mânie mare!… “ (Apocalipsa cap. 12, vers. 7–12).
Precum se vede, diavolul a fost aruncat din cer ca un răzvrătitor şi luptător contra lui Dumnezeu. Locul sus-amintit ne mai spune că Satana a fost alungat din cer „împreună cu îngerii lui“. Satana fusese făcut de Dumnezeu ca o căpetenie de îngeri. Era înzestrat cu o desăvârşire mai mare decât mulţi alţii din îngerii cerului. După răzvrătire, Satana a atras de partea sa şi pe o mulţime mare din aceşti îngeri pe care îi avusese sub cârmuirea lui. Satana a rămas con-ducătorul şi căpetenia îngerilor căzuţi. În acest înţeles îl numeşte Scriptura pe diavolul: „domnul dracilor“ (Matei 12, 24), Beelzebul (Luca 11, 15), Lucifer etc. Împreună cu Satana au fost alungaţi din cer şi îngerii lui.
Timpul căderii şi alungării lui Satana din cer, Biblia nu ni-l spune lămurit. Se poate însă de-duce că această cădere s-a întâmplat la câtva timp după ce Dumnezeu făcuse lumea îngerilor şi înainte cu ceva de a fi fost făcut omul, pentru că, la facerea omului, Satana se afla pe pământ.
După alungarea din cer, lucrul cel dintâi ce l-a făcut Satana a fost să se reculeagă din înfrângerea primită şi să-şi strângă rândurile.
Satana şi-a organizat cetele îngerilor care căzuseră cu el. Satana cu îngerii lui sunt o oaste mare şi bine organizată. Oricât de mult a pătruns între îngerii cei căzuţi duhul trufiei şi al neascultării, totuşi, Satana îi ţine sub cârmuirea şi porunca lui. Diavoleştile gloate îşi au organizaţia lor şi planurile lor de luptă. Despre această organizaţie a diavoleştilor gloate, vorbeşte Apostolul Pavel la Efeseni: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva… stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii… “ (Efeseni 6, 12). Se spune prin aceste cuvinte, răspicat, că Satana are o oaste organizată cu multe feluri de împărţiri şi subîmpărţiri. Precum cetele îngereşti sunt împărţite în mai multe clase, aşa pare că sunt împărţite şi cetele diavolului.
Alungat din cer, Satana s-a făcut din heruvim strălucitor un mare vrăjmaş al lui Dumnezeu. Însuşirile cele bune ce le-a avut s-au schimbat în altele de natură rea. I-au rămas diavolului însuşirile alese ce le avea, numai cât acestea s-au schimbat înspre a face rău, aşa cum, spre pildă, un om are minte bună, dar o foloseşte să înşele, să mintă etc. Prin căderea sa, diavolul s-a făcut izvorul păcatului: dintru început diavolul a păcătuit ( Ioan 3, 8 ); el este începutul păcatului.
În special, se distinge Satana prin o mare vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva adevărului. De altcum, însuşirile lui cele rele sunt puse şi în diferite numiri ce i s-au dat. Cuvântul Satana înseamnă potrivnic. Diavolul s-a făcut potrivnicul lui Dumnezeu, potrivnicul lui Iisus şi al tuturor credincioşilor. El stă împotriva a tot ce vrea Dumnezeu: e contra adevărului şi contra tuturor planurilor lui Dumnezeu.
Cuvântul şarpe înseamnă înşelător. Începând din grădina raiului, unde a înşelat pe Eva, până în zilele noastre, Satana foloseşte cu cea mai mare plăcere şi dibăcie înşelăciunea, cu care câştigă multe suflete.
Cuvântul diavol înseamnă hulitor, defăimător [dezbinător]. Diavolul caută în fel şi chip a ridica hulă şi defăimare împotriva lui Dumnezeu, aşa cum a ridicat şi împotriva lui Iisus. Spre acest scop foloseşte mai ales minciuna, de aceea îl numeşte Scriptura „mincinos“ şi „tatăl minciunii“ (Ioan 8, 44).
Cuvântul balaur înseamnă nimicitor, distrugător. El a căutat totdeauna să distrugă ceea ce a clădit Dumnezeu. El a căutat să nimicească şi pe Iisus şi el caută mereu să distrugă şi viaţa noastră cea clădită pe Evanghelie.
Aceste însuşiri le au şi toţi îngerii cei răi. Ei sunt cu totul învârtoşaţi în cele rele. Ştiind că nu vor avea niciodată iertare, ştiind că-i aşteaptă pedeapsa cea veşnică, ei sunt vrăjmaşi înfocaţi împotriva lui Dumnezeu şi a tuturor credincioşilor Lui.
Se va întreba cineva: de ce a lăsat Dumnezeu pe Satana şi îngerii Lui să cadă în păcatul răzvrătirii şi să se facă vrăjmaşii noştri? Pentru că Dumnezeu i-a înzestrat cu libertatea voinţei. Ei au căzut din libera lor voie. Oprirea lor ar fi însemnat că Dumnezeu le ia libertatea voinţei, însă Dumnezeu nu S-a atins de libertatea voinţei lor, aşa cum nu Se atinge nici de libertatea voinţei noastre.
De altcum, Satana, cu îngerii şi ispitele lui, ne poate fi şi spre folos sufletesc. Ispitele Satanei ne ţin în veşnică trezire şi apărare sufletească. Ispitele ne sporesc credinţa şi umilinţa. „Precum aurul se lămureşte în foc, aşa cei credincioşi, în cuptorul ispitelor“ (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2,5).
Atacul Satanei ne face să intrăm în luptă şi să luptăm contra meşteşugirilor lui ca nişte „buni ostaşi ai lui Hristos“ (II Timotei 2, 3). În această luptă se câştigă „darul de biruitor“ şi „cununa vie-ţii“ (Apocalipsa 2, 7–10).
