„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa Vieţii!“
Să luptăm cu vitejie pe fronturile mântuirii sufleteşti! Să ne îmbărbătăm la luptă, gândindu-ne neîncetat că Domnul este cu noi! Şi dacă El este cu noi, trebuie să învingem!
Un soldat îmi spunea că, în luptele din timpul războiului, regele Ferdinand se cobora în tranşeele soldaţilor şi, prin prezenţa sa, însufleţea armata.
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc. El Se coboară în tranşeele noastre şi petrece cu noi, ca să ne încurajeze la luptă şi să ne ducă la biruinţă. „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20).
Prezenţa regelui în mijlocul armatei, face mai mult decât mii de soldaţi. Prezenţa Regelui Ceresc în fronturile noastre sufleteşti, face mai mult decât toate silinţele şi năzuinţele noastre.
Dar regele Ferdinand îşi îmbărbăta armata nu numai cu prezenţa sa, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, le va da pământ. Ostaşilor luptători li s-a vestit prin tranşee un ordin de zi, prin care regele le spunea în chip solemn: „Vouă, iubiţilor ostaşi luptători, vă spun eu, regele vostru, Ferdinand, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, vi se va da pământ… Eu, regele vostru, vă spun acest lucru!“…
Acelaşi lucru îl face şi Regele nostru Cel Ceresc, Iisus Hristos. El ne îmbărbătează la luptă nu numai prin prezenţa Sa în mijlocul nostru, ci şi cu făgăduinţa că, la sfârşitul războiului, ne va da şi nouă un „loc“.
„În casa Tatălui Meu – ne zice Domnul – multe lăcaşuri sunt… Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc… ca acolo unde Eu sunt şi voi să fiţi“ (Ioan 14, 2–3).
Ferice de cel ce va fi împroprietărit cu un astfel de loc ceresc!
Ferice de cel ce va lupta până la sfârşit! Mare plată şi răsplată cerească va primi.
Un ostaş din Oastea Domnului – I. Cercel, din Sebeşul de Jos – ne spunea odată că oamenii au scornit în sat zvonul că el „capătă de la Sibiu câte 50. 000 lei de fiecare om pe care îl înscrie în Oastea Domnului“.
O, dragul nostru luptător, spune oamenilor că pentru acest lucru capeţi o plată ceva şi mai mare decât 50. 000 de lei. Spune-le că, de fiecare suflet pe care-l aduci la Domnul, capeţi o plată şi răsplată faţă de care averile tuturor oamenilor din Sebeş nu valorează nimic. Un suflet e mai scump decât toate bogăţiile lumii şi decât toţi banii pământului. Aşa e şi plata şi răsplata celui ce aduce suflete la Mântuitorul.
Santinela credincioasă
Istoria păstrează pilda unui soldat viteaz care fusese pus de santinelă într-un loc de mare însemnătate. Era iarnă cu viscol şi ger. Mulţi alţi soldaţi îşi părăsiră postul şi fugiră, dar soldatul cel credincios rămase la postul său, punându-şi în cumpănă jertfa vieţii. El îngheţă la postul său cu suliţa în mână, rezemat de un arbore.
Când veni regele şi-l văzu, îşi luă coroana de pe cap şi o aşeză câteva clipe pe fruntea mortu-lui, zicând: „Slujitori credincioşi ca sol-datul acesta sunt slava şi puterea coroanei mele“.
Scumpul meu frate ostaş! Domnul ne-a aşezat şi pe noi în diferite posturi de priveghere şi de luptă. În pilda soldatului de mai sus să rămânem şi noi neclintiţi la postul ce ni s-a încredinţat! Orice viscol de ispite sau prigoane s-ar ridica, să stăm neclintiţi la post, ca o santinelă credincioasă a Domnului! Să murim în slujba Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră!
Regele din istoria de mai sus a aşezat pentru o clipă coroana sa pe capul santinelei credincioase. Regele nostru Cel Ceresc va aşeza pe capul nostru pentru o veşnicie cununa Vieţii celei veşnice.
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Fii credincios până la moarte şi Domnul îţi va da cununa Vieţii de veci! (Apocalipsa 2, 10). Să luptăm cu credinţă şi bărbăţie până la sfârşitul vieţii noastre şi Domnul ne va răsplăti cu cununa Vieţii veşnice!
În Oaste avem şi dezertori
Iată pe ostaşul care, „la vreme de ispită“, se clatină!
Ca orişice armată, Oastea Domnului îşi are şi ea dezertorii ei, adică acei care au părăsit frontul luptei sufleteşti în care făgăduiseră că intră. Au părăsit acest front şi s-au dat prizonieri diavolului, adică s-au întors iar în mocirla fărădelegilor din care ieşiseră. Au căzut pe câmpul de luptă al mântuirii sufleteşti, înfrânţi de patimi şi ispite.
Această dezertare începe cu o clătinare. În faţa ispitelor, unii încep a se clătina.
O lege a războaielor aceasta este: Orice poziţie cucerită trebuie întărită şi apărată, căci, după cuprinderea ei, urmează contraatacul vrăjmaşului.
Aşa e şi în lupta mântuirii sufleteşti.
Cei ce nu se întăresc mereu cu priveghere şi rugăciune, cei ce stau pe loc şi nu înaintează mereu în lupta mântuirii, sunt în chipul de alături. Inima lor e ca o cetate biruită de ispitele Satanei. O! ce lucru grozav este un ostaş al Domnului care se clatină şi cade! Un astfel de ostaş dă dovadă că n-a fost un „aluat dospit“ pentru slujba Domnului… , n-a trecut cu adevărat prin „naşterea din nou“, căci „oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea şi cel rău nu-l poate atinge“ (I Ioan 5, 4).
Iată, alături, chipul celui ce a dezertat din frontul mântuirii sufleteşti. Acest chip grozav nu e o născocire. El se află zugrăvit – în cuvinte – tocmai aşa în Evanghelia de la Luca.
Ascultaţi ce zice Mântuitorul despre un astfel de dezertor:
„Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, ne-găsind, zice: «mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit!» Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el, şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Luca 11, vers. 24–26).
Acelaşi lucru îl spune şi Apostolul Petru în cuvintele: „Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se în-curcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-a făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce a cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat, la noroiul mocirlei lui. “ (II Petru 2, 20–22).
O! ce lucru grozav este un dezertor din Oastea Domnului! Un astfel de dezertor ajunge într-o ticăloşie mai mare decât cea dintâi. Duhul Sfânt Se depărtează de la el, mustrându-l. În locul lui se aşază iar Satana, ca într-o cetate pe care a cucerit-o a doua oară. Se înfioară şi cerul pentru pierderea lui. Plâng şi îngerii din cer pentru pierderea sufletului său.
Între poticnire şi părăsirea luptei
Scumpul meu frate din Oastea Domnului! Noi stăm într-o războire neîncetată cu vrăjmaşul diavol şi ispitele lui. În această luptă, se întâmplă uneori să ne şi poticnim. O! în zadar am umbla să tăgăduim sau să ne mândrim. Toţi suntem nişte mici dezertori. Toţi ne împiedicăm, ne poticnim, ici şi colea, de ispitele lumii. Dar pierzarea nu stă în această poticnire, ci stă în părăsi-rea luptei. De cazi, ici şi colea, ridică-te repede şi pleacă înainte!
Istoria războaielor arată că luptele şi biruinţele le pierd mai ales acei care, după înfrângere, cad în disperare şi părăsesc atacul şi lupta.
Cele mai multe biruinţe le câştigă rapoarte ca acestea: „cei înfrânţi nu s-au lăsat“… ; „n-au disperat“… ; „au înnoit atacul… ; au înnoit de trei ori atacul şi au biruit“…
În asta stă şi taina biruinţei noastre. Să nu disperăm când Ispititorul ne-a dat o lovitură, ci – aducându-ne mereu aminte de îndurarea şi ier-tarea Tatălui Ceresc – să înnoim atacul cu îndărătnicie şi să nu ne lăsăm până n-ajungem la biruinţă!
Noi, cei care stăruim în lupta sufletească contra vrăjmaşului diavol, să ne rugăm neîncetat pentru cei care au căzut prizonieri la diavolul. Să ne rugăm să le dea Domnul putere să poată scăpa din prinsoarea cea cumplită a vrăjmaşului diavol şi să se întoarcă iarăşi în fronturile noastre!
