Cum s-a apucat de lucru?
Îndată ce a fost alungat din cer, Satana cu oastea lui s-a apucat de planul de a cuceri pentru el lumea şi pe om. Dumnezeu îl făcuse pe A-dam în strânsă legătură de ascultare faţă de El. Această legătură de ascultare s-a apucat Satana să o strice.
Planul era acesta: să-l câştige pe Adam şi urmaşii lui şi ,prin asta, să se facă el, Satana, cârmuitorul şi domnitorul lumii şi al oamenilor. Cu acest plan s-a apropiat Satana de Adam şi Eva în rai. Era acesta primul atac al Satanei; era un atac de cea mai mare însemnătate. Prin el voia Satana să apuce cârmuirea lumii şi a omului.
Despre cum a decurs acest atac, vom scrie, pe larg, mai târziu. Acum vom spune numai atât că, va rămânea o veşnică ruşine pe neamul omenesc, cât de uşor a câştigat Satana lupta fără nici o împotrivire mai mare din partea primului om. Tabăra Satanei va fi răsunat prelung de bucuria acestei biruinţe.
Dar Domnul Dumnezeu nu putea să lase lumea şi pe om în veşnica robie a Satanei şi a gloatelor lui. Încă în rai, a făgăduit lui Adam că va slobozi pe urmaşii lui din această robie a neascultării, ridicând din „seminţia femeii“ un Vlăstar Care va zdrobi „capul şarpelui“, adică puterea Satanei.
Când a sosit plinirea vremii, Cel Făgăduit – Iisus Mântuitorul – a venit în lume şi a biruit pe diavolul şi puterea lui. Despre cum a biruit Iisus pe marele vrăjmaş, vom scrie pe larg mai târziu. Acum vom spune numai atât că biruinţa Mântuitorului asupra Satanei a fost o biruinţă definitivă. În lupta ce s-a dat între Domnul şi diavolul, diavolul a rămas complet înfrânt şi bătut. Numai că această bătălie încă nu s-a sfârşit. A rămas ca să se mai dea o luptă, în parte, asupra fiecărui suflet omenesc. Satana trebuie bătut de două ori. Întâi, el a fost bătut şi biruit definitiv de Acela Care Se cheamă Iisus, adică Biruitor. A doua oară, el trebuie bătut într-o luptă ce se dă pe câmpul de luptă al inimii noastre şi al voinţei noastre; adică stă în voinţa noastră de a-L alege şi a-L primi pe Iisus ca pe un Biruitor, Care ne duce şi pe noi la biruinţă.
Însă răul tocmai acesta este că, cei mai mulţi oameni nu-L primesc cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi, de aceea, biruinţa Lui nu poate străbate în lume şi între oameni. „Între ai Săi a venit Iisus şi la toţi câţi L-au primit pe El le-a dat putere“ (Ioan 1, 12) să fie biruitori asupra vrăjmaşului diavol. Însă oamenii nu L-au primit pe El, de aceea nu s-a surpat puterea diavolului, ci parcă tot mai mare se face. Lumea se cu-fundă în păcate şi se depărtează mereu de Iisus Biruitorul, de aceea puterea Satanei tot creşte.
Niciodată parcă n-au fost lumea şi purtările oamenilor aşa de stricate ca azi, în semnul că niciodată Satana n-a avut biruinţe aşa de multe ca azi. Satana e parcă azi – cum foarte bine zice Apostolul Pavel – „dumnezeul veacului acestuia, care a orbit mintea oamenilor, să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos“ (II Cor. 4, 4). Sau cum zice într-alt loc că Satana este un domnitor, un stăpânitor puternic, care domneşte în întunericul acestei lumi (Efes. 6, 12).
Uitaţi-vă cât de mulţumit stă acest „domnitor“ pe tronul lui şi se uită peste lu-mea şi oamenii de azi!
Împărăţia lui par-că n-a fost niciodată aşa de mare şi tare ca azi. Se pare că s-a împlinit în zilele noastre profeţia din Apocalipsa, unde se spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat stăpânire peste toată seminţia, şi poporul, şi limba, şi neamul. Şi i se vor închina ei [fiarei] toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii Mielului Celui Înjunghiat“ ( Apocalipsa 13, 7–8 ). Parcă am ajuns o culme a puterii diavolului. Dar tocmai această culme a puterii este profeţită în Apocalipsa ca un semn că „balaurul cel mare (diavolul) merge spre pieire“ ( Apocalipsa 17, 11 ). „… Mielul (Iisus Mântuitorul) îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi, şi aleşi, şi credincioşi“ ( Apocalipsa 17, 14 ).
Acum ori mai târziu, va porni o mare ofensivă împotriva „domnului veacului acestuia“ care este Satana. În stricăciunea vremilor noastre, se va ivi o mare mişcare de întoarcere la Mântuitorul şi Evanghelia Lui. În culmea puterii sale, Satana va fi biruit.
Scripturile spun că va sosi o vreme când Satana va fi legat pe timp de o mie de ani, şi, apoi, iar va scăpa puţin, dar pe urmă va fi aruncat definitiv în focul iadului, să-şi ia pedeapsa (Apocalipsa, cap. 20). Când va veni acest timp, singur Dumnezeu ştie, căci nu este dat oamenilor a şti vremile şi anii. Pentru noi, de altcum, nici nu are însemnătate a şti şi a prevesti timpurile profetice. Pentru noi şi mântuirea noastră are însemnătate să auzim şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne cheamă la război contra „balaurului cel mare“. Pentru noi are însemnătate să fim între cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus“ (Apocalipsa 12, 17), primindu-L pe El de Biruitor asupra vrăjmaşului diavol.
Oastea Domnului cheamă la război
Aici intră chemarea ce o are Oastea Domnului. Ea cheamă pe tot omul la război contra „stăpânitorului veacului acestuia“. Ea se luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume, pe care Satana umblă să le răstoarne cu totul.
Oastea Domnului este o armată ce se luptă contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului este o ascultare a „Mieluşelului“, Care cheamă la război împotriva „balaurului cel mare“ pe toţi care vor să fie „cu El chemaţi, aleşi şi credincioşi“. Oastea Domnului este o armată ce luptă sub steagul, sub conducerea lui Iisus Biruitorul.
Oastea Domnului este o declaraţie de război sufletesc contra vrăjmaşului diavol. Oastea Domnului e o luptă neîncetată împotriva vrăjmaşului diavol. Cine intră în Oastea Domnului, intră în declaraţie de război cu Satana şi trebuie să stea de-a pururi gata de luptă ca un „bun ostaş al lui Hristos“ (II Timotei 2, 3).
Despre cum se dă această luptă şi cum se câştigă biruinţa, scriem pe larg în paginile următoare.
„Oare război să fie acesta?“
Zis-a un bătrân: Odinioară, sculându-mă să-mi fac pravila mea, şi dacă am început, am auzit trâmbiţe de război şi m-am mâhnit şi am zis întru mine: „Oare război să fie acesta?“ Şi a răspuns dracul: „Război este şi zarvă. Iar de-ţi este ţie voia să nu fii la luptă, te rog să nu baţi război, ci stai pe linişte, mănâncă, bea, dormi – şi nu mă voi lupta cu tine“…
Într-o carte bătrână am aflat această istorioară. Oare nu sunt în ea creştinii de azi care „stau pe linişte, mănâncă, beau şi dorm“ – în vreme ce diavolul suflă de război? Creştinii de azi se feresc de războiul cu Satana; ei vor să aibă „linişte“ şi „pace“.
Cum a câştigat Satana cea dintâi biruinţă.
Pe urmele şarpelui din grădina Edenului…
Scriptura aminteşte despre două atacuri făţişe ale Satanei. În cel dintâi, diavolul a atacat pe Adam şi Eva în grădina Edenului (raiului), iar în al doilea a atacat pe Mântuitorul în pustie. În Eden a biruit pe Adam, iar în pustie a fost biruit de Mântuitorul. Aceste două atacuri, aceste două lupte sunt pline de învăţătură despre cum a-tacă diavolul şi despre cum poate fi biruit. Le vom cerceta deci cu de-amănuntul.
Începem întâi cu atacul Satanei. Să mergem întâi pe urmele şarpelui-diavol din Eden, să aflăm cum l-a biruit pe Adam.
Cum a început Satana atacul contra lui Adam şi Eva? Întâi şi întâi şi-a schimbat înfăţişarea. El nu s-a arătat pe faţă cine este, nici anume ce voieşte. Cu gândurile lui viclene, s-a ascuns într-un şarpe frumos.
Acesta e şi azi cel dintâi lucru ce-l face Satana când pleacă la atac. El nu se arată. El se ascunde, ba – cum spuneam mai înainte – chiar se şi tăgăduie pe sine însuşi, pentru ca omul să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi isprăvile lui. Când atacă, diavolul se schimbă şi se ascunde. Ah! câte haine, câte înfăţişări felurite şi câte ascunzători are Satana când dă atacul!
Dar, totuşi, are şarpele-diavol ceva ce nu poate ascunde. Şuierul nu şi-l poate ascunde. Dar acest şuier nu-l poţi auzi decât atunci când trăieşti o viaţă retrasă de vuietul acestei lumi, când trăieşti o viaţă retrasă în rugăciune şi purtări curate. Cel credincios, în fiecare ispită, aude de departe şuierul şarpelui-diavol şi se fereşte de atacul lui.
Să vedem acum, mai departe, ce a făcut Satana după ce s-a schimbat şi s-a ascuns în chip de şarpe. A îmbiat pe Eva cu un măr frumos – ne spune Scriptura. Cu acest măr, diavolul a trezit pofta ochilor, pofta corpului. Cea dintâi lovitură a dat-o, aşadar, Satana în corpul omului. A căutat o uşă de intrare prin carnea omului. A atacat mai întâi corpul şi apoi a sărit să ia de minte pe Eva. El atacă şi azi tot aşa. Satana pune ispitele şi patimile în faţa corpului, pentru că ştie că trupul nostru este mai slab.
Acest atac şi ferirea de el îl prevedea şi Mântuitorul, când, în noaptea din grădina Ghetsimani, le-a zis Apostolilor: „Privegheaţi şi vă ru-gaţi… că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios“ (Matei 26, 41).
Cu un măr „frumos la vedere“ s-a apropiat Satana de Eva. Tot aşa face şi azi: diavoleştile patimi sunt plăcute la vedere şi dulci la gustare (dar, vai, amare sunt urmările lor!).
După ce cu mărul a trezit pofta ochilor, Satana a mers mai departe cu atacul. Ţinta lui era să rupă legătura ascultării dintre om şi Dumnezeu. Aici trebuia să-şi concentreze toate pu-terile. El începu atacul cu multă băgare de seamă. El nu sări să rupă deodată legătura dintre om şi Dumnezeu. El pipăi mai întâi această rupere cu îndoiala, zicând către Adam şi Eva: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mân-caţi din toţi pomii raiului?“… (Facere 3, 1). Prin această şireată întrebare, diavolul umbla să strecoare în sufletul celor dintâi oameni otrava îndoielii.
Cu otrava îndoielii începe şi azi Satana atacul cel mare al câştigării unui suflet. Un om din popor m-a întrebat odată: „Oare, zău, părinte, să fie rai şi iad în cealaltă lume?!“ Întrebarea era un semn că diavolul strecurase otrava îndoielii în sufletul omului. În corabia vieţii noastre, Satana cearcă mereu să facă găuri de îndoială, că apoi ştie el că prin aceste găuri apa pătrunde încet-încet, până ce, pe urmă, corabia se îneacă. Ah! ce cumplită otravă sufletească este îndoiala şi ce roade bogate seceră diavolul pe urmele ei!
Să mergem mai departe cu atacul Satanei. Otrava îndoielii, ce o aruncase şarpele-diavol în sufletul lui Adam şi Eva, n-a prins chiar îndată, căci Eva a răspuns: „Da, Dumnezeu ne-a spus lămurit: Să nu mâncaţi din rodul pomului, căci cu moarte veţi muri“. Cuvintele Evei erau un fel de respingere a atacului satanic. Atacul nu reuşise. Atunci diavolul aduse în luptă o altă armă: minciuna. „Nu e adevărat acest lucru – începu Satana – nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri!“ În faţa adevărului, Satana puse minciuna şi începu a lucra cu minciuna.
Cu minciuna lucrează şi azi Satana. Minciuna este doar arma pe care diavolul o foloseşte mai des şi cu mai multă dibăcie pentru că „el este tatăl minciunii“, începutul şi izvorul tuturor minciunilor cu care a umplut lumea de azi.
Pe lângă minciună, diavolul mai puse în luptă încă o armă: trufia, ispita trufiei. „Nu pentru asta v-a oprit Dumnezeu, că veţi muri – zise diavolul către Adam şi Eva – ci pentru că El (Dumnezeu) ştie că, îndată ce veţi gusta, vi se vor deschide ochii şi veţi fi şi voi asemenea ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“… Adică vorba Satanei mergea cam aşa: „Vedeţi ce Dumnezeu rău aveţi? V-a închis ochii şi mintea să nu cunoaşteţi şi voi binele şi răul… V-a oprit să mâncaţi din pomul acesta, ca să nu fiţi asemenea Lui… Vrea să rămână El singur mai mare decât voi“… Satana vorbea şi aici „din ale sale“, căci el însuşi fusese alungat din cer pentru trufie şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi acum trăgea în acest păcat şi pe oameni.
Cu trufia lucrează şi azi Satana prin lume. Lumea este plină de ispitele trufiei şi mândriei cu care Satana seceră bogate biruinţe.
Şarpele-diavol a atacat, aşadar, pe Adam şi Eva cu pofta ochilor, cu îndoiala, cu minciuna şi ispita trufiei. Atacul a reuşit. Eva a întins mâna, a gustat şi a dat şi lui Adam să guste. Satana a biruit. A fost aceasta o biruinţă cu urmări grozave pentru om. Puterile sufleteşti ale lui Adam şi Eva au început îndată a se schimonosi, a se întuneca şi a slăbi. Otrava răului, otrava păcatului s-a aşezat în ei, în inima lor, şi s-a prefăcut în firea noastră cea veche, cea lumească. Răul intrat în inima lor a început acum să lucreze el însuşi, dinlăuntru în afară. Şarpele diavol s-a retras. El nu mai avea de lucru. Otrava ce o strecurase în sufletul lui Adam şi Eva se făcuse ea însăşi un izvor de păcate şi rele.
Citiţi cu băgare de seamă Biblia – la Facere cap. 3 – şi veţi vedea acest lucru! După păcătuire, Adam şi Eva au încercat să se ascundă din faţa Atotputernicului Dumnezeu, ba încă Adam a şi minţit. Păcatele şi răutăţile au început îndată să curgă din ei, ca dintr-un izvor plin de otravă.
Aceste grozave urmări le avem şi noi în viaţa noastră, de câte ori ne biruie Satana cu ispitele lui.
