Îi mulţumim lui Dumnezeu că, în poporul nostru, unde nu era o cântare religioasă, unde nu era o poezie creştină, unde nu era o lucrare, o adunare de evanghelizare sănătoasă, unde nu era o carte de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu pe linia cea sănătoasă, vie, a naşterii din nou şi a trăirii în Hristos, astăzi Dumnezeu ne-a umplut ţara noastră cu tot felul de astfel de binecuvântări.
Mulţumim lui Dumnezeu că acum noi am ajuns să ne petrecem în alt fel sărbătorile noastre; în alt fel să ne sărbătorim lucrurile şi împrejurările deosebite din viaţa noastră şi a familiilor noastre. Avem un tineret nou. Avem o ţărănime nouă, o preoţime nouă chiar, o familie nouă, o adunare nouă, un popor nou, născut prin harul lui Dumnezeu şi crescut pentru acest har, spre slava lui Dumnezeu. În poporul nostru, lumina lui Dumnezeu străluceşte aşa de minunat şi atât de mulţi au sufletul plin, viaţa plină, familia plină, inima plină, cărările pline de lumina şi de bucuria Lui! Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu din toată inima pentru că avem această lumină şi pentru că, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, avem ajutor să umblăm pe căile ei. Dar să nu uităm… nu trebuie să‑i uităm niciodată, scumpii mei, pe toţi aceia prin care noi am primit lumina aceasta. Lângă Domnul Iisus şi lângă înaintaşii noştri, trebuie să-i amintim mereu pe aceia care ne-au împărtăşit direct lumina aceasta şi ne-au umplut sufletele noastre de bucuria şi de harul de a o cunoaşte şi de a trăi în ea.
Trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, fiindcă această lumină este nu numai ceea ce ne poartă paşii pământeşti în tot ceea ce este frumos şi vrednic, şi plăcut, şi minunat; nu numai că ne umple viaţa noastră pământească de tot ceea ce este plăcut, frumos şi binecuvântat; ci, mai ales, ne-a dăruit şi ne păstrează nădejdea mântuirii şi fericirii veşnice, părtăşia cu Dumnezeu şi părtăşia cu toţi cei care, ca şi noi, au fost chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi înfiaţi prin această Lucrare şi apoi înfrăţiţi în harul lui Dumnezeu, să mergem ducând până la capăt această lumină minunată şi la alţii.
Avem datorie faţă de lumină. Avem o datorie mare faţă de Dumnezeul Care ne-a chemat pe noi să cunoaştem şi ne-a făcut parte în chip deosebit de această cunoaştere. Noi trebuie să ne facem nişte purtători de lumină şi nişte călăuzitori ai tuturor celor care încă nu au lumină, spre a ajunge la lumina aceasta.
E trist însă că cea mai mare parte dintre noi ne bucurăm că am ajuns la lumina aceasta, ne bucurăm că ne împărtăşim din ea, dar nu ne facem de-ajuns datoria faţă de fraţii noştri şi faţă de ceilalţi, care nu cunosc încă lumina aceasta, de a-i călăuzi şi de a-i îndruma şi pe ei, pentru ca s-o afle. Ne rugăm prea puţin pentru ei. Le mărturisim prea puţin. Dorim din toată inima să facem prea puţin pentru ei. Şi din cauza aceasta, noi suntem încă puţini, când ar trebui să fim mereu tot mai mulţi şi tot mai binecuvântaţi.
Mi-aduc aminte de vremile de la început ale Lucrării, când noi eram copii duhovniceşti şi eram tineri ca şi voi. Ce minunată dragoste era şi ce înflăcărată era chemarea şi mărturisirea tuturor către alţii, pentru ca cu toţii să ajungem la cunoaşterea Domnului şi la umblarea şi trăirea în Lumina Lui. Eram copil, abia ieşisem de la şcoala primară, când m-am întors la Domnul şi când învăţasem primele cântări. Mi-aduc aminte ce râvnă aveam. Prima cântare pe care am învăţat-o era: A venit de mult de sus / Păstorul cel bun, Iisus. I-am adunat pe toţi copiii, colegii mei de şcoală, şi învăţam împreună această cântare… şi cântam cu lacrimi, şi eram fericiţi. Pe toate drumurile pe care mergeam, şi la bătrâni, şi la tineri, nu mă puteam stăpâni, ci le mărturiseam cu toată puterea viaţa cea nouă, lumina cea nouă, fericirea cea nouă pe care am aflat-o şi pe care doream s-o afle şi ei în Hristos. Rugăciunea era cea mai mare şi mai puternică, şi mai fericită bucurie a mea. Cuvântul lui Dumnezeu, la fel. Învăţasem pe de rost versete, capitole întregi din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mi-aduc aminte cu câtă râvnă şi dragoste mărturiseam.
Mai târziu, am mai slăbit în această râvnă şi-mi pare aşa de rău… Şi doresc aşa de mult să am mereu râvna [de-atunci] (…).
Un fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare – ianuarie 1982
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol.5
