În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfânului Duh, Amin!
Preacucernici părinţi, preacucernice părinte vicar, preacucernice părinte consilier şi preacuvioşi părinţi, iubiţi fraţi şi surori ai Oastei Domnului,
Slăvit să fie Domnul!
E o bucurie pentru mine să particip la acest eveniment aniversar, care se întâmplă şi aici, la Roma, aşa cum se întâmplă în multe locuri din România. Iată au trecut 100 de ani de când vrednicul de pomenire, Părintele Iosif Trifa, din îndemnul Duhului Sfânt, a îndemnat poporul să-şi ia în serios angajamentele botezului; pentru că, la botez, se binecuvântează fiecare băiat sau fetiţă, bărbat sau femeie – dacă sunt maturi – să devină ostaşi ai lui Hristos. Acolo se vorbeşte în mod limpede, la fiecare botez, ca fiecare din cei botezaţi să devină ostaşi ai lui Hristos. Doar că nu luăm cu toţii în serios această Taină. Şi Părintele Iosif a adus aminte celor care erau botezaţi, care primiseră pecetea darului Duhului Sfânt, să ia în serios această Taină. Şi, din fericire, multe suflete au răspuns la aceasta; şi multe suflete răspund şi astăzi. Şi Oastea Domnului, de atunci încoace, 100 de ani, şi în momentul de faţă se reprezintă ca un rapel, ca o aducere-aminte, ca un semn văzut al acestui angajament. Soldaţii lui Hristos nu au momente de pauză şi, mai ales în momentul de faţă, sunt în alertă mai mult decât au fost altădată.
Tema principală a acestei aniversări şi, de fapt, mărturisirea centrală a Părintelui Iosif este legată de Crucea lui Hristos, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Nu cunosc decât pe Iisus Hristos cel Răstignit”. Un neam în care ne aflăm, care trece prin nişte convulsii şi nişte suferinţe, care ar trebui să trezească conştiinţa fiecărui creştin. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să ne însuşim conştiinţa aceasta a Măntuitorului nostru, care asumă, în Persoana Sa, suferinţa lumii. Cuv. Sofronie Saharov, ucenicul Sf. Siluan, zicea că momentul trăit de Domnul Hristos în Ghetsimani, în care picura de pe fruntea Lui picuri nu de sudoare, ci de sânge, este momentul în care Fiul Omului, Dumnezeu-Omul, Îşi asumă suferinţa întregii lumi, Îşi asumă păcatul lumii; că noi Îl chemăm: Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, aşa cum Îl cheamă Sf. Ioan Botezătorul şi cum Îl cântăm la fiecare Doxologie Mare, la sfârşitul Utreniei.
Fiecare dintre noi suntem chemaţi să asumăm în noi realitatea care ne înconjoară. Şi nu uitaţi, vă rog, că nu este un singur război, acela care este aproape de graniţele noastre, ci sunt 60 de locuri în lumea aceasta, după cum spun statisticile, în care se varsă sânge astăzi. Doar că noi ne-am trezit conştiinţa că ceva ne poate pune în pericol, pentru că este unul dintre aceste 60 de locuri, care se întâmplă undeva aproape de noi. În 60 de locuri din lumea aceasta, Cainii lumii acesteia omoară pe Abelii lumii acesteia. Dar nu-i numai aceasta! Mai este şi exploatarea sub toate formele, în care, chiar fraţii noştri aici, în Italia, înjugă şi înrobesc frate, soră de acelaşi neam şi aceeaşi credinţă. Şi nu numai aici, ci în multe locuri din lume. Sunt mulţi copii bolnavi, numai la Spitalul Bambino Gesů. Au fost, anul trecut, peste 1800 de cazuri de copii din România, în principal cu cancer şi leucemie, dar şi cu alte boli, care nu găsesc alinare şi tămăduire în România. Şi, pe lângă ei, mai sunt alte mii care au trecut prin această clinică. Numai la una singură din Italia, dar mai este şi în oraşul Bologna, în Piacenza, în Pavia, în Genova, în Modena ş.a.m.d. Şi am dat numai câteva exemple. Suferinţa din această lume este mare şi Dumnezeul nostru este compătimitor. Cititi cap. 53 de la Isaia şi înţelegeţi ce vrea să zică Domnul, prin gura proorocului Isaia, de Slujitorul care a luat asupra Sa păcatele noastre şi care, pentru păcatele noastre, a pătimit.
Faptul că Oastea Domnului reaminteşte aceste aspecte în lumea aceasta şi în zilele noastre, chiar dacă sunt zilele Paştelui şi zilele bucuriei, arată că conştiinţa aceasta dăinuieşte de peste 100 de ani. Conştiinţa aceasta, să ne ajute Domnul, s-o trăim personal, s-o transmitem şi copiilor noştri. Pentru că lumea în care trăim acum, uşor se bucură de Înviere. Sunt Omilii de ale Sfinţilor Bisericii, care zic că e uşor aceasta. Cu toţii dorim să sărbătorim Învierea, dar, când e vorba de Cruce, nu prea ne înghesuim. Părintele Sofronie, în 1992, vorbea cu PS Serafim, care era Arh. Vicar la Sibiu şi responsabil cu Oastea Domnului la vremea respectivă, cu un an înainte de moartea lui şi zicea: Dacă vrem să urmăm Domnului Hristos, trebuie să înţelegem un lucru. Că prin ce a trecut El, într-o formă sau în alta, trebuie să trecem şi noi. Dar trebuie să constatăm că, cu cât ne apropiem mai mult de Cruce, cu atât persoanele care sunt alături de Domnul Hristos se împuţinează. Şi, în cele din urmă, de-a dreapta şi de-a stânga Domnului, aşa cum o arată iconografia din primele veacuri până astăzi, apar numai două personaje. Evanghelia în imagine arată că, de-a dreapta Crucii Domnului, este Maica Domnului, şi de-a stânga este un tânăr (reprezentat fără barbă, adică era destul de copilandru, dacă încă nu avea mustaţă şi barbă), Sf. Ioan Evanghelistul. Evanghelia zice că mai erau şi alte femei care veniseră din Galileia care slujeau pe Domnul: Maria Magdalena, Maria mama lui Cleopa, Salomea, Ioana ş.a.m.d…
Din doisprezece ucenici, unul s-a făcut vânzător…, şi-a pierdut nădejdea şi s-a dus de s-a spânzurat, cum spune Evanghelia; unul care a fost împreună cu Domnul Hristos şi cu Ioan şi Iacov la învierea ficei lui Iair, pe Tabor şi în Ghetsimani – Petru – s-a lepădat de Domnul, iar ceilalţi au fugit. Nu-i chiar aşa de simplu să stăm lângă Crucea Domnului. (…)
Este mai uşor să citeşti o poezie despre Crucea Domnului sau să cânţi despre ea, decât să stai lângă Cruce. Însă mărturia aceasta pe care noi o primim astăzi – şi Oastea Domnului o duce înainte, după 100 de ani –, mărturia aceasta este foarte necesară şi creştinilor, fraţilor noştri care trăiesc împreună cu noi, în Italia, în România, unde sunt ei. E nevoie de această mărturie, că este Cineva care, de dragul lumii acesteia, din iubire faţă de lumea aceasta, Şi-a întins Braţele pe Cruce, ca într-o îmbrăţişare. O îmbrăţişare care poartă în ea o iubire, pe care noi nici măcar nu ne-o putem imagina. Şi iubirea aceasta este singura care dă sens şi răspuns la suferinţa, la lipsa de sens, la nesiguranţă, la întristare, la singurătate şi descurajare… Cu cât răul din lume creşte mai mult, cu atât suferinţa creşte şi ea.
Şi, înainte de a muri, Cuv. Sofronie i-a strâns pe ucenicii lui (a murit în 11 iulie 1993, la 97 de ani; a petrecut zeci de ani în rugăciune, priveghere şi lacrimi, pentru lume) şi le-a zis: „Să nu vă descurajaţi şi să nu pierdeţi nădejdea, că pacea, tihna şi linistea din lumea aceasta se vor sfârşi. O să vă rugaţi şi o să vedeţi că nu aveţi nici odihnă; o să cereţi de la Dumnezeu şi o să vi se pară că, în inimă, nu se întâmplă nimic şi nu mai aveţi mângâiere şi nu mai găsiţi împlinire şi bucurie, dar să nu vă descurajaţi! Că toate acestea vin peste lume, pentru că lumea îşi face alegerile ei şi omul îşi face alegerea de a trăi fără Dumnezeu. Fără principii de credinţă, fără să ţină cont de faptul că are Mântuitor pe lume”. Şi, într-o seară, puţin înainte să moară, îi spune unuia dintre ucenici: „Lumea aceasta a devenit ca un lac îngheţat. Şi noi suntem ca nişte picături de apă, care nu vrem nicidecum să îngheţăm”. Din punct de vedere fizic, e imposibil; dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, totul este cu putinţă. Oastea Domnului este una dintre aceste picături, nu mici, ci o picătură mare, care cuprinde sute de mii de suflete, care, după 100 de ani, nu îngheaţă. Lumea înconjurătoare îngheaţă, dar Oastea este tot aici. Şi în ţară şi aici, la Roma, şi la Milano, şi la Bergamo, şi la Torino, şi peste tot unde sunt fraţi.
Eu, ca şi Păstor al comunităţii Ortodoxe Române din Italia, întâlnesc fraţii şi surorile de la Oastea Domnului în multe din parohiile pe care le vizitez şi mă bucur de lucrul acesta. Aici, la Roma, am hirotonit de vreo 15 ani pe părintele Ilie, dar ideea nu este să avem parohii ale Oastei Domnului, că Oastea Domnului este o picătură de apă vie, care nu îngheaţă în oceanul lumii acesteia, care este prezent în viaţa Bisericii, parte din viaţa Bisericii, nu ceva separat. Eu nu percep altceva şi nici Sfântul Sinod nu percepe ca altceva. Percepe ca o realitate care poartă în ea un potenţial. Eu am spus asta de mai multe ori, când ne-am întâlnit cu fraţii şi o spun şi astăzi: este un potenţial aparte. E o iubire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu pe care, de multe ori, îmi pare rău să constat că poporul care se numeşte credincios nu o prea are.
De multe ori, la cântările dumneavoastră, cântaţi şi câte un psalm. Dar sunt multe şi din compunerile fratelui Traian Dorz şi ale Părintelui Iosif care te îndeamnă să citeşti psalmii, să citeşti Evanghelia, Scriptura. Păi, Scriptura – îi zice Sf. Ap. Pavel lui Timotei – „este folositoare, inspirată de Dumnezeu şi folositoare la mântuire … Cuvântul lui Dumnezeu e ca o sabie cu două tăişuri, care ajunge până la îngemănarea dintre suflet şi duh, dintre măduvă şi os”. Şi Cuvintele Mele, zice Domnul: sunt duh şi viaţă. (…) De Duhul şi Viaţa din aceste cuvinte, lumea în care trăim are foarte multă nevoie. Şi compătimirea celor care îşi însuşesc duhul Crucii lui Hristos este foarte necesară în lumea în care trăim.
Fiecare unde sunteţi, fie că veniţi din România, fie că veniţi din alte ţări din Europa, sau sunteţi din Italia, acolo unde sunteţi, nu numai în parohiile din care faceţi parte, ci şi în locurile unde trăiţi şi munciţi, fiţi mărturii vii ale acestui duh. Ţineţi-vă de Cuvântul lui Dumnezeu şi răspândiţi-l în dreapta şi-n stânga, cât puteţi. (…) Răspândiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi hrăniţi-vă cu el, că cea mai bună mărturie e atunci când arăţi celui de lângă tine că mănânci o prăjitură, o mâncare bună cu o poftă care-l determină şi pe el să aibă poftă de ea. Asta trebuie să fim. Cuvântul lui Dumnezeu este cel de care lumea în care trăim a ajuns să aibă nevoie mai mult decât oricând. Proorocul Amos (8, 11) vorbeşte că: Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Acum suntem în foametea asta din plin. (…)
Mă bucur că sunt prezent aici, mă bucur că Lucrarea aceasta a pornit de la Sibiu, că m-am născut lângă Sibiu. Mă bucur că Părintele Iosif Trifa a venit din Ţara Moţilor, unde, pe o vale alăturată cumva, s-a născut străbunicul meu, Vasile Trifa – preot; bunicul meu, Emil Trifa – preot tot acolo. Nu ştiu dacă erau neamuri sau doar coincidenţă de nume; poate că, la rădăcini, erau rude. Mă bucur că, iată, frăţiile voastre, 100 de ani mai târziu, aţi venit aici şi vă ospătaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu cântarea, cu lauda şi duceţi mai departe o mărturie, un testament pe care fondatorul acestei Mişcări l-a lăsat generaţiilor care urmează. Nu pot decât să vă urez ca mărturia frăţiilor voastre, atât de necesară în zilele noastre, să aducă roade şi să vă fie mărturie dumneavoastră şi fiecăruia în parte când vă veţi întâlni, faţă către faţă, cu Părintele Iosif, cu fratele Traian Dorz şi poate şi cu bunicii dumneavoastră, cu toţi cei care au urmat acestei Mişcări.
Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi, cu al Său Har şi a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Cuvântul PS Episcop Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Românea a Italiei, la adunarea de Centenar din Roma, Italia – 23 aprilie 2023
