Noi nu totdeauna am fost statornici în dragostea noastră faţă de El. Adeseori iubirea noastră n-a fost fierbinte; s-a răcit. Dar iubirea Lui nu. Că ea nu se poate răci. Adeseori noi n-am fost statornici; ne-am schimbat. Dar El nu. Pentru că El nu se poate schimba.
În viaţa noastră, noi ne mai putem simţi uneori sus pe culmile bucuriei, alteori jos în văile descurajării şi îndoielilor. Dar El nu Se schimbă niciodată. Cerul nostru nu-i totdeauna senin. Uneori este nor, dar soarele totdeauna este pe cer. Şi când este nor şi nu vedem, şi când în jurul nostru sunt neguri şi ceaţă şi nu putem răzbate la doi paşi, să ştiţi: Domnul nostru este totdeauna acolo, lângă noi, deşi noi nu-L vedem.
Ni s-a spus: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt acolo”. Să ştiţi: Domnul este totdeauna prezent în adunare. În clipa aceasta El este aici! Aşa de adevărat este cuvântul acesta, că sufletele simţitoare şi treze Îl simt. Este aici… Valurile de iubire pe care le simţim, puterea, mângâierea, bucuria, fiorul dragostei care ne umezeşte ochii şi ne face inimile să ardă nu vine de la noi; vine de la El! El este Acela care ne umple inima de putere. O, dacă ar fi – aşa ca acelora din Emaus – să ni se înlăture de peste ochi, o clipă, vălul care îi acoperă, cum L-am vedea şi cum L-am recunoaşte…
Ştiu de-un om care spunea: „Voi puteţi să credeţi în Dumnezeu, căci vouă Dumnezeu v-a făcut minuni. Tu te-ai rugat stăruitor cât ai fost bolnav şi Dumnezeu te-a vindecat. Tu ai chemat ajutorul Lui când ai fost în primejdie şi Dumnezeu te-a izbăvit. Tu, când îţi era copilul bolnav, te-ai rugat fierbinte şi Dumnezeu l-a vindecat. Dar mie Dumnezeu nu mi-a făcut nimica. Eu niciodată nu L-am văzut”.
În seara aceea el, adormind, a avut un vis. Şi şi-a adus aminte de câte nenorociri scăpase el. A venit la el omul care, în clipa în care era să cadă sub roţile unei maşini, l-a scos de acolo. Şi i-a arătat mâinile. El l-a recunoscut pe omul care îl scosese de sub maşină; dar când a văzut mâinile lui, mâinile erau străpunse. Şi Mântuitorul i-a zis: „Eu am fost acela”.
Odată, când era într-un mare greu, alunecase într-o prăpastie, cineva a venit şi i-a aruncat o frânghie. El s-a agăţat şi a ieşit afară. Mântuitorul i S-a arătat în chipul omului care-l scosese. Şi i-a arătat palmele: „Eu am fost acela”.
Şi-n atâtea primejdii şi întâmplări din viaţa lui se întâmplase că a venit un om necunoscut sau o întâmplare necunoscută şi, din clipa de grea primejdie şi necaz, a fost izbăvit. Cineva l-a ajutat; cineva l-a împrumutat; cineva, când era cu o cerere, a venit şi i-a luat-o din mână, s-a dus la şef şi i-a rezolvat-o; cineva, în altă împrejurare…
Şi pe toate acestea şi le-a adus aminte omul care spusese că, lui, Dumnezeu nu i-a făcut nimic. Şi Domnul – Care Se schimbase, în clipa când îl ajutase, în feluriţi oameni: într-un ceferist, într-un uşier, într-un aprod, în cineva care, întâmplător, a venit şi l-a ajutat – i-a arătat palmele: „Eu am fost acela”.
Pentru că orice bine şi orice dar vine de la Dumnezeu. Dar uneori El ia chipul unui om necunoscut, unui binevoitor, unui prieten şi ne salvează dintr-o situaţie neprevăzută şi dintr-un necaz mare.
În Ziua Judecăţii, când Domnul le va spune celor de-a dreapta, cred că va face tot aşa. Îi va face să vadă că fratele pe care l-au primit, săracul pe care l-au îmbrăcat, orfanul de care au avut milă era El. Le va arăta palmele însângerate şi v-a spune: „Când le-aţi făcut lor, Mie Mi-aţi făcut. Eu eram el. Eu eram necăjitul acela; Eu eram fratele acela; Eu eram orfanul sau văduva aceea; Eu eram bătrânul bolnav pe care l-ai ridicat când era în spital şi n-avea pe nimeni şi i-ai dus câteva mere, acolo… Eu eram el”. Atunci vor vedea ei că nu celor care erau pe pat sau lipsiţi, sau la uşi închise şi aşteptau le-au ajutat. Ci lui Hristos.
Şi vor vedea şi cei care nu L-au recunoscut în viaţă: „Eu eram atunci când voi n-aţi primit… Fratele care vorbea atunci la adunare nu era el, eram Eu. Am luat numai pentru o clipă chipul lui. Şi voi aţi crezut că-i fratele cutare, dar eram Eu”. Şi ne va arăta atunci că cel care ne-a spus nouă Cuvântul nu era fratele; era El!
Noi am văzut pe Părintele Iosif Trifa, cel care ne-a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu… şi pe faţa lui trupească nu era greu să recunoşti chipul suferind şi plin de pătimire al Mântuitorului. Dar uneori am crezut că este un om. Va veni ziua în care Domnul, luând chipul celui pe care l-am cunoscut, ne va spune: „Eu eram el. Voi aţi crezut că este el, dar Eu eram. Şi Eu v-am chemat pe voi; şi Eu am pus în cuvintele acelea puterea care v-a mişcat; şi Eu am pus atunci dragostea care v-a stors vouă lacrimi şi harul care v-a ajutat pe voi să duceţi crucea şi jertfa ispăşitoare, să ascultaţi Cuvântul şi să vă naşteţi din nou spre viaţa veşnică. Eu eram el”. Cum [şi] acest cuvânt este El. El spune: „Eu sunt Cuvântul lui Dumnezeu!”. Şi Cuvântul acesta este chiar Hristos. El capătă acum forma sunetului, nu forma pipăită a chipului. Ci ni se dă sub forma sunetului cuvintelor: Cine primeşte Cuvântul în inimă, Îl primeşte pe Hristos. Şi Cuvântul acesta, care este Hristos, este viu şi lucrător şi lucrează în noi viaţa şi mântuirea în sufletele noastre. Cine primeşte Cuvântul L-a primit pe Hristos.
În Ziua Judecăţii, Cuvântul care ni s-a spus va căpăta chipul lui Hristos şi noi vom vedea atunci că Cuvântul nu era cuvântul fratelui sau cuvântul poeziei spuse de un copil, sau cuvântul cântării spus de gura unei surori, ci era Hristos sub forma cuvântului, sub forma cântării, sub forma melodiei, sub forma rugăciunii, sub forma chemării pentru mântuirea noastră.
Cine a primit Cuvântul L-a primit pe Hristos. Şi în Ziua Judecăţii, Cuvântul din el se va preface în Hristos. Cum se preface în viaţa noastră Cuvântul în putere, pentru că am primit Cuvântul, sămânţa Cuvântului, care se transformă în noi în Hristos. Şi Sfântul Pavel spune: „Nu recunoaşteţi voi că Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”; şi dacă nu-l aveţi, şi dacă nu l-aţi primit. Dar cine primeşte Cuvântul Îl primeşte pe Hristos indiferent cine îi spune Cuvântul. Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu şi Hristos este Cuvântul, şi Cuvântul este Hristos. În Ziua Judecăţii, Cuvântul din noi va purta chipul Lui, cum şi acum, în viaţa aceasta încă, putem vedea – dacă ne cercetăm şi dacă avem, prin Duhul lui Dumnezeu, lumina cercetării lăuntrice – şi descoperim că Cuvântul lui Dumnezeu în noi este Hristos în noi. „Hristos în voi, nădejdea slavei” este acest Cuvânt sfânt, lucrat prin Duhul lui Dumnezeu în noi înnoire şi sfinţenie.
Cuvântul lui Dumnezeu este Biblia noastră. Biblia noastră, care stă pe masa noastră, în buzunarul nostru, este Hristos, Care ne cheamă spre mântuire. El ne vorbeşte sub forma cuvintelor şi slovelor de acolo. „Cine Mă primeşte pe Mine, spune El, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” În Ziua Judecăţii, Biblia noastră, pe masa lui Hristos, va lua chipul lui Hristos şi va spune: „Eu am fost în buzunarul tău, am fost în mintea ta prin versetele pe care le-ai reţinut, am fost în casa ta prin cartea sub forma căreia m-am ascuns, şi tu nu m-ai primit”. Cum este în paharul binecuvântat pe care îl binecuvântăm şi în pâinea binecuvântată pe care o binecuvântăm Trupul şi Sângele lui Hristos. Dar pentru cel care n-are credinţă, taina aceasta este ascunsă. Pentru cel care are credinţă, taina aceasta este puternică, este puterea lui Dumnezeu, este viaţa şi este mântuirea. Pentru că cine crede capătă, prin credinţa aceasta, descoperirea lui Dumnezeu şi puterea lui Hristos.
De aceea, fraţi scumpi şi surorile noastre iubite, binecuvântaţi pe Dumnezeu, Care vi Se împarte de fiecare dată sub aceste forme! Sub Cuvântul Său, sub Împărtăşania cu Trupul Său, sub Lumina Sa, sub binecuvântarea Sa şi trupească, şi sufletească. Noi suntem în Hristos şi Hristos este în noi cum noi suntem înconjuraţi de aer şi cum aerul este în inima şi în viaţa noastră. Fără aerul dinăuntru şi fără aerul din afară, noi n-am avea viaţa. Şi aceasta este pentru noi Hristos. Respirăm prin El şi ne mişcăm prin El, Care este viaţa. El este în mijlocul adunării noastre putere şi lumină. El este Cuvântul Său, El este rugăciunile Sale, El este dragostea frăţească, El este fraţii noştri. Când vedem fraţii, când vedem surorile noastre, când vedem adunarea aceasta, să ne închipuim că‑L vedem pe Hristos. În fiecare frate şi în fiecare soră este Hristos.
De aceea, aşa spune: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, cum M‑aţi iubi pe Mine. Că voi sunteţi prietenii Mei, dacă aţi rămas lângă Mine în toate necazurile Mele”.
Fraţi şi surori, tainele acestea acum, [nouă], care suntem aşa de copleşiţi uneori de lucrurile fireşti şi pământeşti, pot să ni se pară străine sau necunoscute. Lucrurile acestea, pentru că suntem aşa de frământaţi de celelalte, pot să ni se pară acum prea depărtate sau prea nebuloase, aşa… acoperite. Dar mâine… mâine, când se va lua de peste ochii noştri şi de peste amintirile noastre vălul oricărei necunoscute, noi vom vedea limpede aceste adevăr. Cel care ne grăia era Hristos. Cel care ne-a cercetat era Hristos. Cel care ne-a chemat era Hristos. Cel care ne-a ajutat era Hristos. Cel care ne-a iubit era Hristos. De aceea, rămâneţi în Hristos, rămâneţi în iubire, rămâneţi în Cuvântul Său, rămâneţi în dragostea frăţească, rămâneţi în credinţă, rămâneţi în învăţătură, rămâneţi în legământul în care v-aţi predat de la început, rămâneţi în adunarea şi în frăţietatea scumpă pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o şi pentru care nu ştim cum să-I mulţumim, dar căreia nu i-am fost totdeauna aşa de credincioşi şi iubitori cum ar fi trebuit.
Când vom vedea că Domnul era adunarea, când vom vedea că Domnul era Cuvântul, când vom vedea că Domnul era rugăciunea, că Domnul erau fraţii, abia atunci ne vom da seama, cu amărăciune, cât de puţin am ştiut să iubim aceste lucruri care erau El. Dar acum, când le cunoaştem, să nu fim depărtaţi de ele. Să ne apropiem tot mai mult, să ni le însuşim tot mai mult! Şi, când mergem la adunare, să mergem pentru Hristos. Chiar dacă n-am merge pentru nimeni, chiar dacă nu ne-ar iubi nimeni din adunare, ne iubeşte Hristos şi pentru El să mergem. Că El este cel dintâi care vine la adunare şi cel din urmă care pleacă. Când începe adunarea, Hristos este aici; când se sfârşeşte adunarea, El este tot aici. Când cei trei tineri au intrat în cuptorul de foc, El era acolo, să-i apere şi să-i ajute. Când ei au ieşit, El a rămas tot acolo, să-i ajute şi pe cei care vor mai fi aruncaţi.
Noi, când mergem în spital, Îl găsim pe Hristos acolo şi El ne ajută. Când ieşim din spital, Îl lăsăm tot acolo, să-i ajute pe alţii.
Când intrăm în necaz, Îl găsim pe Hristos, Care ne ajută. Când ieşim din necaz, Îl lăsăm tot acolo, să le ajute celorlalţi, care vor cădea mereu, în urma noastră, în necaz.
Când am venit în lume, El a fost aici. Când am plecat din lume, El a rămas tot aici.
La naşterea Mântuitorului, se spune aşa de frumos că îngeraşii au venit şi au spus: „Bucuraţi-vă, că v-am adus o veste bună: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, Care este Hristos Domnul”. Şi după ce au vestit această bucurie păstorilor, „îngerii s-au dus de la păstori, să se întoarcă în cer”. Îngerii s-au întors în cer, dar Copilaşul a rămas. Iisus a rămas. Şi a rămas mereu, să-i aştepte pe cei care vor veni să-L slujească pe Dumnezeu şi să caute mântuirea prin El.
A chemat pe apostolii Săi. Rând pe rând, apostolii Domnului s-au dus în cer, dar Iisus a rămas mereu aici, să caute şi să cheme pe alţii.
Bunul Păstor a rămas. Şi, când, rând pe rând, Îşi duce oile în staul, Păstorul iar vine şi caută alte oi pierdute, până când va duce în staul pe ultima oaie pierdută. Cu ultima oaie, va intra, ultimul, Păstorul, şi va închide uşa. Atunci cei care n-au ascultat la vremea lor Cuvântul şi nu l-au recunoscut la vremea lor vor bate şi vor striga: „Doamne, deschide-ne!”. Şi El, Care intrase cel din urmă (că aşa este scris: „Eu sunt cel dintâi şi cel din urmă”), El le va răspunde: „De acuma vremea s-a sfârşit. A fost mântuirea lângă voi şi n-aţi primit-o. Vi s-a spus de atâta vreme Cuvântul şi nu l-aţi ascultat. V-am chemat şi v-am căutat, şi M-aţi respins”. Şi atunci vor vedea pe Cine au străpuns. Atunci se vor deschide ochii lor şi vor vedea Cuvântul pe care nu l-au ascultat.
Noi binecuvântăm pe Domnul şi slăvim Sfântul Lui Nume care ne-a iubit aşa de mult şi ne-a chemat. Că dacă suntem aici, este dovada că L-am primit pe El. Şi dacă suntem în jurul Lui, este dovada că-L iubim. Trebuie acum numai să-I rămânem credincioşi, tot mai credincioşi, până la sfârşit. Să-L păstrăm în inima noastră într-un loc scump, tot mai scump, până la sfârşit. În urechile noastre să răsune dulce, tot mai dulce, Cuvântul Său cel sfânt. Şi, pe urma paşilor Săi, tot mai aproape şi tot mai aproape, să-L urmăm pe El până la sfârşit. Mergând spre ierusalim, vom ajunge în curând acolo. Iubiţii noştri care au fost mai harnici şi mai ostenitori decât noi au ajuns. Părintele iosif, fratele Marini, ceilalţi iubiţi ai noştri cu care am plecat deodată pe calea aceasta sau aproape deodată, ei au ajuns. Au alergat mai stăruitor şi au ajuns mai repede. Noi am mers mai încet. Am făcut slujba noastră mai leneş şi mai nepăsător… dar şi noi vom ajunge odată. Că, oricât de încet merge cineva, tot ajunge odată, dacă merge. Dacă merge stăruitor înainte. Când ne vom sfârşi şi noi lucrul şi munca pe care Domnul ne-a încredinţat-o, vom merge şi noi să odihnim acasă.
Dar până atunci, tot mai ostenitori şi tot mai harnici, să păşim pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Căci faptele noastre bune ne vor urma până la sfârşit. Iubiţi-L pe Domnul cu toată inima. Fiţi-I credincioşi până la sfârşit. Şi, ca dovadă că v-aţi născut din nou şi că aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Hristos, să trăiţi tot mai frumos, tot mai sfânt, tot mai curat, tot mai credincioşi în mijlocul celorlalţi oameni. În mijlocul lumii de astăzi, noi trebuie să trăim o viaţă sfântă, din dragoste pentru Hristos. Poate nu merită alţii, poate nu merită cel căruia îi faci bine, poate nu merită cel pentru care suferi, poate nu merită ostenelile pe care le depui şi jertfa pe care o ai. Dar dragostea pentru Hristos merită. Din dragoste pentru Hristos, să putem face tot ceea ce pentru alte lucruri, pentru nimic pe pământ, n-am mai face. Din dragoste pentru Domnul, daţi-vă silinţele, cei care sunteţi la şcoală, să fiţi cei dintâi. Din dragoste pentru Hristos, daţi-vă silinţele, cei care aveţi încredinţată o muncă de răspundere, să o faceţi cu toată curăţia şi sfinţenia. Că din pricina noastră, Numele Domnului va fi slăvit, din pricina noastră, Numele Domnului va fi binecuvântat.
din vorbirea fratelui Traian Dorz de la o adunare
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5
