La Mulți Ani tuturor poeților și iubitorilor de poezie!
Ziua Internațională a Poeziei se sărbătorește pe data de 21 martie și este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale. De asemenea, „Ziua internațională a poeziei” urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor.
Redăm mai jos câteva gânduri profunde ale fratelui nostru drag, Traian Dorz, despre poezie și nu numai, care sper să ne motiveze mai mult în a trăi o viaţă mai adâncă în Hristos.
”Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să apărem în faţa altora ca nişte exemple. Vorbesc de acei fraţi deosebiţi dintre noi de la care, atunci când deschid gura, are ce să asculte orice om, de orice nivel cultural sau religios ar fi el. Toţi cei care ascultă gândesc mişcaţi şi miraţi despre aceasta. Aşa cum se mirau cei din vremea apostolilor când îi ascultau pe aceştia vorbind şi ziceau: „De unde au oamenii aceştia lumina şi puterea aceasta, că ei n-au învăţat la nici un fel de şcoală înaltă?!”.( … )
De unde vine asta? Numai de la puterea lui Dum-nezeu! Aşa că aici, la această lucrare, tot ce se petrece este lucrarea şi influenţa, şi acţiunea directă a Duhului lui Dumnezeu peste oricine lucrează.
Dacă se ridică unul să spună un cuvânt, deschide Biblia – şi ai sta, de multe ori, ceasuri întregi să asculţi. La fel, dacă se apucă să scrie o poezie, el, care nu cunoaşte nici un fel de reguli de artă poetică şi de tot ceea ce pretinde lumea în timpul nostru, creează nişte lucruri cum aţi auzit aici. Pline de uimire!
Nici o artă din lume, oricât de pretenţioasă ar fi ea, n-ajunge să creeze nişte lucrări de o aşa valoare şi fru-museţe ca acelea create de Duhul lui Dumnezeu (… )
Dumnezeu îţi dă atâta putere, câtă eşti tu în stare să primeşti. Cât ai sufletul tău deschis, cât ai inima ta des-chisă şi mintea deschisă să poţi primi.
De aceea, cel mai important lucru este o minte sănătoasă şi o inimă curată. Mintea sănătoasă sesizează adevărul clar, înţelege învăţătura, ştie bine să se orien-teze şi cunoaşte bine direcţia. Inima curată primeşte puterea Duhului Sfânt, lumina şi căldura lui Dumnezeu. Şi aceste două daruri de la Dumnezeu întregesc omul cel nou.
Noi am învăţat în şcoala Duhului Sfânt, cum a spus Părintele Iosif. Am învăţat să facem poezii, să facem cântări şi să mărturisim Cuvântul lui Dumnezeu. Şi iată ce puternică revărsare de binecuvântări ne-a dat Dum-nezeu. Că noi, cei ce suntem neştiutori în ce priveşte lumea, fără nici un fel de pregătire şi fără nici un fel de pretenţie în ce priveşte cerinţa lumească, totuşi în Lucrarea Domnului am ajuns să fim o privelişte de admiraţie pentru lumea întreagă. Cum spune Goga într-una din poeziile sale:
„Privighetori din alte ţări / vin doina să ne-asculte, / la noi sunt cântece şi flori / şi lacrimi multe, multe…”
Pentru aceasta sunt binecuvântările noastre, pentru că au fost lacrimi multe, multe. Acestea au fost un dar de la Dumnezeu peste această Lucrare. Şi noi am spus totdeauna şi am simţit totdeauna ce fericit e cel ce poate să plângă. Şi ce nefericit e acela ce nu poate plânge. Ştiţi, aţi simţit vreodată ce împovărată v-a fost inima când trebuia să plângeţi şi n-aţi putut? Goga iarăşi, un-deva, are două versuri care spun cam aşa:
„Vai, mă-ngrozesc şi eu de mine / de câtă vreme n-am mai plâns!”.
În starea aceasta ajunge o inimă, că se îngrozeşte de ea însăşi când n-are lacrimi! Dar ce binecuvântare sunt de la Dumnezeu lacrimile! Lacrimile dragostei, lacrimile bucuriei, lacrimile frăţietăţii, lacrimile rugăciunii, lacrimile cântării, lacrimile Cuvântului lui Dumnezeu. Ferice de cine le are!
Şi peste Lucrarea aceasta a plouat Dumnezeu cu această binecuvântare a lacrimilor. Singuri ştiţi ce feri-ciţi aţi trăit când aţi putut avea ochii plini de lacrimi! (…)
O cuvântare cu lacrimi totdeauna va zgudui sufletele celor care o ascultă. O cântare cu lacrimi totdeauna va mişca şi va muia inimile celor care o ascultă. O poezie scrisă cu lacrimi, o rugăciune spusă cu lacrimi…
Noi ne-am obişnuit să măsurăm valoarea unui lucru numai după lacrimi. Pentru că acestea au fost bogăţia noastră. Acestea sunt valuta noastră, comoara noastră.
Acestea sunt aurul şi averea noastră: lacrimile. Şi ce binecuvântare am primit de la Dumnezeu prin ele! Acestea ne-au învăţat pe noi.
Şi de aceea acum trebuie să fim foarte atenţi când, vrând-nevrând, ajungem în atingere cu diferite curente lumeşti. Sunt fraţi de-ai noştri şi surori de-ale noastre care nu mai „ară” din greu cu condeiul, cu peniţa cum am arat noi la început. Ei au acum stilou şi lucrează elegant şi scriu frumos… Şi aceştia ajung acum în atingere cu diferite curente, cu diferite metode cu care lucrează lumea… Să fie foarte atenţi!…
Se citeşte acum atât de multă literatură. Se ascultă atât de multă muzică. Se aude atât de multă poezie şi cântare şi, vrând-nevrând, curentele lumeşti te influenţează fără să-ţi dai seama. Pentru că într-adevăr sunt nişte lucruri frumoase şi acolo.
Însă de cele mai multe ori metoda aceasta este numai un fel de subterfugiu, un fel de paravan sub care se ascunde lenevia şi neputinţa, şi sărăcia de talent la cei mai mulţi. Noi am înţeles – aşa cum am fost obişnuiţi – dar se poate ca cei care fac parte din generaţiile acestea noi şi care citesc, şi care studiază, şi care umblă – cu privire la mai deasa atingere cu curentele astea noi, cu felul acesta nou de a compune melodii sau de a compune poezii, sau de a lucra – să fie ispitiţi să primească o influenţă lumească atât în ceea ce priveşte poezia, cât şi cântarea. (…)
Ce-am vrut eu să spun este că aici între noi, în seara aceasta, unii au cântat, alţii au declamat poezii şi cântări oarecum cu influenţă puţin deosebită de specificul şi felul clasic în care am lucrat noi până acum. Cred că aceste lucruri conţin în ele artă, frumuseţe, putere, talent – fără îndoială. Ce-am vrut să vă spun însă cu privire la acest lucru şi la această tendinţă de a se crea melodii şi de a se crea poezii într-un fel nou, neobişnuit la noi este: dacă în felul acesta frăţia voastră găsiţi potrivit să se încurajeze acest nou fel de producţie literară sau muzicală, – sau forma clasică în mijlocul Lucrării. Dacă frăţia voastră gândiţi că-i bine ca noi, Lucrarea, şi în viitor, să ne orientăm şi în alt fel sau numai şi numai pe acest fel clasic, adică obişnuit, tradiţional, cum a fost înainte…
Aţi auzit cum a cântat Paul. A cântat frumos, mie mi-a plăcut.
Aţi auzit nişte poezii în rime albe.
Mie mi-au plăcut foarte mult. Nu ştiu frăţia voastră cum gândiţi despre aceste lucruri. Să încurajăm noi acest fel de producţii sau să sfătuim pe fraţii noştri – şi noi înşine, când suntem înclinaţi spre aşa ceva – să căutăm să ne stăpânim tendinţa aceasta şi să ne-o disciplinăm spre felul nostru clasic de a lucra?
De ce? Pentru că, dacă noi o luăm prea înainte cu asta, ne rupem de grosul fraţilor noştri şi de duhul, şi de spiritul în care a crescut Lucrarea şi în care s-a manifestat simţul puternic şi curat, şi frumos până aici.
Eu apreciez toate aceste lucrări – vă spun încă o dată. Pentru mine sunt lucruri de mare valoare – cele ce sunt de inspiraţie şi de valoare – şi mă gândesc nu la forma exterioară, cât la atmosfera lor lăuntrică şi la valoarea lor cea tainică, dinlăuntru. Însă pentru ca să poţi înţelege aceste lucruri şi pentru ca să le poţi gusta, îţi trebuie un anumit nivel cultural, o anumită iniţiere, o anumită pregătire în direcţia aceasta. Dacă nu le avem, cel care creează se rupe de noi, care nu-l înţelegem.
Eu zic că va veni timpul în viitor când, prin harul lui Dumnezeu şi printr-o educaţie susţinută, tot grosul fraţilor va ajunge la un nivel mai înalt de înţelegere a acestei arte.
Dar până când grosul n-a ajuns la acest nivel, eu cred că ar fi bine să mai cedăm puţin. Să batem pasul pe loc în ce priveşte lucrarea aceasta. Ştiţi de ce mă gân-desc eu? Nu cumva să fie o trâmbiţă care dă sunete în-curate şi neînţelese de nimeni. Nu mai ştie nimeni ce am zis şi, prin urmare, n-a simţit şi n-a înţeles despre ce e vorba.
Eu zic să avem toată grija întâi să ajungem să ţinem noi, cei care suntem un pic de creatori în mijlocul fraţilor, să ţinem cadenţa cu fraţii. Adică să fim cam o jumătate de pas înaintea lor – dar atâta – şi mai mult nu! Pentru că atunci distanţa se face prea mare între noi. Grosul pentru care Domnul ne-a trimis şi mulţimea pentru care Domnul ne-a înzestrat, să ajutăm să ajungă să înţeleagă.
Nu ne vor mai putea înţelege. Noi vom crea atunci artă pentru artă şi vom vorbi pentru ce nu se vorbeşte acuma… nu ştiu… pentru iniţiaţi, că aceia au un vocabular pe care cei mai mulţi nu-l înţeleg şi n-au ce să facă cu gazeta sau cu cartea pe care degeaba o citesc, că parcă-i scrisă în altă limbă!
Am vrut să vă sesizez acest lucru, scumpii mei fraţi şi surori tinere care aveţi de la Domnul talent şi aţi în-ceput să lucraţi.
Aveţi grijă să nu vă detaşaţi de fraţi!
Să nu pierdeţi legătura cu coloana care vine după voi. Fiţi în frunte. Păşiţi înainte, dar când vedeţi că aţi păşit prea înainte, aşteptaţi sau ajutaţi pe cei din urmă să vă ajungă, ca să puteţi merge împreună. Artistul trebuie să fie în fruntea coloanei. Dar niciodată să nu fie atât de departe, încât să se rupă de coloană.(…)
Controlaţi-vă totdeauna tot ce faceţi! Controlaţi-vă tot ce cântaţi. Dacă o cântare pe care o cânt eu nu poate s-o cânte toată adunarea, atunci arunc cântarea, să n-o mai cânt nici eu. Dacă o poezie pe care o scriu n-o pot înţelege toţi sau e nevoie să le-o explic eu: „Uite, asta şi asta…”, mai bine, atunci, n-o mai scriu!
Eu, dacă Dumnezeu m-a chemat să scriu sau dacă Dumnezeu m-a chemat să cânt, sau dacă Dumnezeu m-a chemat să vorbesc, eu trebuie să vorbesc cu acele cuvinte pe care le înţeleg toţi. Să scriu în aşa fel, încât toţi, când citesc, să simtă: „Exact aşa am dorit eu, dar nu pot spune cum este scris aici”. Aşa! Atunci înseamnă că noi suntem călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi scoatem nişte adevăruri pe care toţi le simt că sunt aşa, numai că nu toţi le pot descrie aşa sau nu le pot explica şi nu le pot înfăţişa aşa cum le înfăţişează acela care are talent. Că de aceea are talent de la Dumnezeu, ca să spună nişte lucruri pe care toţi le ştiu, dar nu toţi le pot spune!
Că Dumnezeu pe el l-a înzestrat, i-a dat un cuvânt, i-a dat o inteligenţă, i-a dat un talent. Ăsta-i talentul: să spună într-un fel frumos, aşa de frumos cum nu poate spune nimeni, acele lucruri pe care toţi le ştiu că sunt ceea ce au gândit ei şi despre care fiecare ar putea să spună: „Asta aş putea s-o semnez eu! Pentru că e scris acolo exact ce simt eu în inima mea”.
De aceea, vă rog foarte mult, fraţii mei şi surorile mele tinere pe care Dumnezeu v-a înzestrat cu un talent să scrieţi sau cei pe care vă va înzestra poate în viitor şi cărora v-a pus pe inimă gândul să vă exteriorizaţi în cuvinte simţămintele tainice şi scumpe ale inimii, căutaţi cuvintele, căutaţi imaginile, căutaţi expresiile cu care vă puteţi face înţeleşi de către toţi, să simtă toţi. Într-adevăr, aceasta-i arta. Aşa este arta, cea care te poa¬te face să scrii în două cuvinte ceea ce alţii nu pot spune în douăzeci. Dar care să exprime starea de suflet a tuturor celor cărora te adresezi.
Asta, cu privire la părerea mea despre tendinţele pe care trebuie să le aibă creaţiile noastre de artă. Şi, dacă semănăm, să semănăm unde creşte şi unde ai speranţă să poţi secera şi treizeci, şi şaizeci, dar mai bine-i, pentru Domnul, o sută. (… )
Fiţi foarte atenţi totdeauna la mesajul din text. Noi, cu tot cuvântul, cu toate cântările noastre, facem o slujbă evanghelică.
În fiecare cântare e un adevăr biblic, pus însă sub forma aceasta a poeziei, cu rimă şi cu ritm, pentru ca să se imprime mai clar peste memoria noastră. Pentru că un adevăr pus într-o poezie rămâne permanent, ca acela pus în proverbe: „Apa trece, pietrele rămân”.
Iată, în câteva cuvinte ai spus nişte adevăruri pe care nu le poţi spune oamenilor în douăzeci de cuvinte aşa cum le-ai spus în acestea două. (…)”
Cuvinte la Sărbătorile Literare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2012
