Lepãdarea de sine
Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Aceasta este invitaţia adresată tuturor generaţiilor prezente şi viitoare, urmată de un răspuns care are o condiţie: „să se lepede de sine”. Sinele acesta este o mare problemă la creştini, pentru că, într-un om plin de valorile existenţei sale şi care-şi arogă tot timpul drepturi şi merite, cu siguranţă în acel om nu mai încape nimic; aşa precum un vas care este plin trebuie mai întâi să-l goleşti, să-l speli, ca să poţi să-l umpli cu ceva mai bun. Uşor de spus, greu de făcut, pentru că omul poate da de multe ori din bunurile lui, din lucrurile lui, dar când îi aduci aminte să-şi schimbe viaţa, omul se supără.
Sinele acesta este firea cea veche; ea are rădăcini puternice crescute în fiinţa omului şi fiecare patimă sau păcat pe care omul îl săvârşeşte încă din copilărie este un teritoriu pe care vrăjmaşul l-a câştigat. Şi zice cântarea antifonului: „Din tinereţile mele, multe patimi se luptă cu mine”.
Spune Părintele Iosif, în cartea Oglinda inimii omului, că pentru inima omului se luptă doi asediatori. Pe de o parte, este vrăjmaşul care încearcă cu toate puterile lui să-l amăgească pe om şi să-l atragă cât mai departe de „casa părintească”. Iar pe de altă parte, este Domnul Iisus, Care, deşi i-a dat omului voinţă liberă, mereu îl aşteaptă „acasă” şi, de la naştere până la mormânt, omul este aşteptat de Dumnezeu ca să-şi „vină în fire” şi să se întoarcă acasă.
Numai lepădarea de sine, moartea omului vechi şi primirea Domnului, Care cutreieră lumea după Învierea Sa şi intră cu Duhul Său cel Sfânt prin uşile încuiate de păcat, poate altoi în fiinţa noastră mlădiţa aceasta a Duhului Sfânt, Care schimbă total felul nostru de rodire, adică de exprimare, de lucru, de vorbire, făcându-le roditoare. Numai după acest proces de lepădare, Sfântul Apostol Pavel a putut spune: „Dar acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Eul acesta îi dăduse bătăi mari de cap, încât ajunge să ucidă oameni, după paragraful legii; dar după întoarcerea sa rosteşte: „Nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor 15, 9). Doar după starea aceasta, sufletul îşi poate lua crucea sa, care este, de fapt, parte de jertfă a fiecărui candidat la Înviere. De fapt, mântuirea omului de aici începe: „omul rabdă, moare, dar de El nu se mai lasă”.
Luarea crucii
Când sfânta mucenică Felicitas, înaintea martiriului ei, a fost întrebată ce va face în chinuri, ea a răspuns: „Acum, eu sufăr ce sufăr, dar atunci, Altul – Hristos – va fi în mine, va pătimi pentru mine, pentru că şi eu pătimesc pentru El”. Sfinţii, luând-şi crucea, au dat cea mai frumoasă mărturie în faţa persecutorilor păgâni; şi zice scriitorul că „sângele martirilor a fost sămânţă creştinismului”. Unul murea în arenă şi o mie se întorceau la Dumnezeu în cetate.
Ce frumuseţe avem şi în Lucrarea Oastei Domnului! Avem atâţia sfinţi părinţi vrednici de pateric, care, în atâtea prigoane şi ani de temniţă grea, au suferit doar pentru că erau credincioşi şi nu aveau nici o vină. „Căci acei ce-au urmat voii Sale trebuit-au să-I semene Lui”.
Şi toţi dintre noi avem o cruce în lumea aceasta a problemelor şi a provocărilor, a lipsurilor şi a ispitelor, dar aceasta încă nu este Crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos este Dar, bucurie, binecuvântare, putere şi, în primul rând, primirea Jertfei Sale. Crucea lui Hristos este centrul universului, şi aşa trebuie să şi fie, pentru că numai prin Cruce Domnul Hristos a ieşit biruitor. Şi, între cer şi pământ, steagul de biruinţă, altarul pe care S-a Jertfit Domnul Hristos este Crucea. Zice cântarea de la Sf. Maslu: „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă”.
Cel ce nu s-a lepădat de sine este ca o fântână secată, care nu are cu ce sătura, dar are multe primejdii în ea. În ea se adună multe rele, multe târâtoare, multe pericole. Da! Se poate să fie şi în Casa Domnului aşa. Zicea o soră despre un frate: „Este aşa de tulbure. Nu ascultă de nimeni şi caută pricină tuturor”. Iată omul plin de sine, de ifose, stăpânit de firea cea veche, plin de toată răutatea, care caută să arunce cu noroi şi să împroaşte pe toţi cu fel de fel de expresii ciudate! Compătimiţi pe astfel de suflet şi rugaţi-vă pentru el. Nu îi oferiţi iluzii deşarte asigurându-l că e bine aşa.
Lucrarea Duhului Sfânt
În sufletul care are cuget smerit şi care Îl caută pe Domnul sincer coboară Duhul Sfânt şi schimbă starea omului păcătos: din om al păcatului şi al gheenei, într-o stare după voia lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, dacă coboară în sufletul omului, umple tot, cuprinde şi vindecă şi face să rodească roadele Duhului Sfânt (Gal 5, 22-23).
Într-o adunare, unul mersese 20 de ani la ascultarea Cuvântului, dar, când se întorcea acasă, era ca un zbir, era nemulţumit de toate: de mâncare, de soţie, de copii şi toţi se ascundeau din faţa lui. Patimile şi răutăţile care îl chinuiau pe el făceau ca şi în jurul lui să fie numai suferinţă. Dar, într-o zi, a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu cu luare-aminte şi s-a gândit la toate faptele sale şi s-a văzut atât de neputincios. S-a întors plângând acasă. Toţi ai lui, speriaţi, au început să fugă. Dar el i-a chemat lângă el, vorbindu-le atât de frumos şi cerându-şi şi de la ei iertare pentru cum a fost în trecut. Duminica următoare, toţi erau pregătiţi. Femeia i-a zis „Vrem şi noi să mergem la adunarea la care ai fost tu”. Aşa să ne cercetăm şi noi. Oare nu avem şi noi astfel de apucături?
Duhul Domnului împrumută sufletului omenesc din frumuseţea Sa, şi omul devine dumnezeiesc. De aceea marii Sfinţi ai Bisericii şi ai Oastei Domnului rămân nemuritori, nu numai prin operele lor nemuritoare, care sunt, de fapt, roadele trăirii lor cu Dumnezeu, dar şi prin fiinţa lor fizică, care te umple de bucurie şi te atrage. Iar după plecarea lor din lumea aceasta şi aşezarea lor, pentru o vreme, în mormânt, trupurile acestora care au avut deplinătatea aceasta a Duhului Sfânt rămân sfinte moaşte. Şi, dacă în viaţa lor au avut harisme, de Acolo ei pot ajuta şi mai mult, pentru că sfântul, după trecerea din lumea aceasta, este o prezenţă mult mai vie. Şi, dacă în lumea aceasta era împiedicat de greutăţile ispitei sau ale firii omeneşti, sfântul care a fost primit şi proslăvit în Împărăţia lui Dumnezeu nu mai întâmpină nici o piedică din partea aceasta pe care o avea fiind în lume, bucurându-se de prezenţa dumnezeiască şi fiind în afara a tot ce este pământesc şi firesc.
Sfinții noștri înaintași
Și la mormintele sfinţilor noştri înaintaşi, ai Oastei Domnului, când mergem cu cântare, cuvânt şi ascultare, în măsura dragostei şi recunoştinţei noastre, se întâmplă mari minuni. Se revarsă Har dumnezeiesc care îmbălsămează sufletul şi trupul. Minune pentru suflet, pentru că, în urma ascultării cuvântului sfântului Părinte Iosif sau al scumpului şi fericitului nostru frate Traian şi al celorlalţi fraţi care mijlocesc la Părintele Luminii şi, acolo, pe altarul mormintelor lor, atâtea mii de suflete au înviat la o viaţă nouă, hotărându-se pentru Domnul Iisus. Iar minune pentru trup este pentru că aşa mulţi bolnavi, care au venit cu credinţă şi au strigat din toată inima lor, s-au vindecat.
Iată, dragi fraţi, ce pildă de purtare a Sfintei Cruci, a mărturisirii de credinţă avem privind la sfinţii noştri înaintaşi!… Cum şi-au purtat ei crucea în faţa prigonitorilor de tot felul, în temniţe, în bătăi, în amenzi şi în faţa judecătorilor, când ei, „cei mari atunci”, le recomandau să treacă în vreun cult agreat de stat şi de „puterile vremii”.
În «Sfinţii noştri înaintaşi» avem o pildă de trăire şi de mărturisire a Evangheliei vestite şi trăite şi o purtare şi mărturisire a Crucii lui Hristos care era şi crucea lor, precum şi un tezaur inestimabil, făcând accesibilă cântarea care nu s-a mai cântat aşa de minunat de la Împăratul David. De aceea, cei care nu o înţeleg sunt speriaţi ca nişte păsări de noapte, şi cel ce iubeşte întunericul tot în întuneric vrea să petreacă.
Iar Părintele Iosif, cel întocmai cu apostolii, cel ce „a aprins lumina sfântului Cuvânt / în întunecatul neamului mormânt”, are marele merit că ni L-a făcut cunoscut pe Domnul Iisus cel Răstignit, ne-a legat de Cer şi de Veşnicie. Şi cine ştie câte generaţii vor mai trece şi se vor mai hrăni din opera lor nemuritoare, pentru că lucrarea lor era rodul Duhului şi înţelesul cel minunat al Crucii.
Să ţinem cu toată sfinţenia la această comoară, care este Lucrarea Oastei Domnului. Iar la marii şi sfinţii noştri înaintaşi, cu dor şi cu dragoste, să putem căuta, mergând „pe cărările cele vechi”, pe care ei le-au trasat şi le-au urmat, care au ca reper Veşnicia. Amin.
Nelu MATEI
