Eram copil când prima datã
în luptã am cãzut învins
și-n biata inimã curatã
urâte patimi s-au aprins!…
În vâlvãtaia lor nestânsã
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogãție strânsã
în taina sufletului meu.
Comoara dragostei senine,
frumsețea gândului curat,
curatele simțiri divine,
în focul lor le-am aruncat!
Frumoasa-mi nevinovãție
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
și-n suflet gol nemãrginit!
Dar când încep a înțelege
al vieții preț de la-nceput
un pumn de spuzã se alege
din tot ce-n suflet am avut!
Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului pãcat.
Privesc cenușa-mprãștiatã
și-ndurerat m-aplec s-o strâng
aceasta mi-e averea toatã
mã uit la ea și plâng… și plâng.
– Iisuse, n-am decât suspine
n-am nici o cale, nici un țel,
în suflet n-am decât ruine
ce oare sã-Ți mai dau din el?
Dar cred cã Tu poți iar aprinde
chiar vatra inimilor reci,
când cu iubirea Ta fierbinte
spre ele-nduioșat Te-apleci!
– O, suflã Tu și-n spuza-ceie
ce mi-a rãmas din stinsul jar,
mai este poate vreo scânteie
și poate s-o aprindã iar.
Sã ardã rãul tot și – mare –
sã creascã focul sfânt încins,
ca focul jertfei pe altare
în veci puternic și nestins!
de Traian Dorz, din ”Cântările Dintâi”
