Simplu şi smerit, vânat de încercări şi de oameni, Părintele Iosif devine tot mai mult o icoană de Om. Un soi de ieşire din efigia istoriei şi trecerea lui în ordinea sfinţeniei. Nu, nu e nimic forţat. Taina vieţii lui, vituperate şi aruncate în focul judecăţilor de valoare de oamenii non-valorii, rămâne părtăşia cu Iisus Hristos, Comandantul Oastei. Preot smerit, când i s-a suspendat slujirea, s-a supus. Ascultarea lui, judecată neascultării noastre. Liniştea lui din furtună, lecţie falselor noastre furtuni, tensiuni de răutate şi orgoliu, departe de furtuna care schimbă cerul smereniei de deasupra sufletelor noastre.
Dacă este ceva care îi dă măreţie azi Părintelui Iosif, acesta nu este numai rezistenţa la răul din jur, ci şi convertirea ispitei în curajul mărturiei şi căldura rugăciunii. Dacă priveşti atent la munca lui, înţelegi că numai aliat cu Dumnezeu putea birui într-atâtea: Biblia în mâna unui popor analfabet, Ceaslovul în căuşul sufletului, poezia în glasul rugăciunii, mărturia în jurnalism şi verticalitate în slujirea aproapelui. Acestea toate nu vin nici din carieră şi nici din conformitatea cu istoria. Aici e cheia trăirii Părintelui Iosif! A înţeles mai bine decât noi toţi că destoinicia vine din curăţia inimii şi a căutat să păstreze inima sa curată. Am citit deseori comentarii atât de jignitoare la adresa sa morală, încât mă dor şi acum, la aproape 100 de ani de la susţinerea lor publică. Nu vreau să mă gândesc prin ce a trecut inima omului acestuia, care, în timp, a schimbat inima a mii şi mii de oameni. Şi, în cele din urmă, inima României întregi, adică Biserica şi Ortodoxia sa. Pentru că efortul său de a nu riposta la mojicii şi atacuri îmi pare jertfa sa de preţ pentru cuminţenia şi liniştea Lucrării Oastei. Pe care, mi-e teamă, n-am prea moştenit-o. A învăţat că pe Dumnezeu nu-L poţi sluji cu doze de reverenţă secvenţială, ci atunci când te dăruieşti Lui, o faci din toată inima ta, cu toată inima ta.
M-am tot gândit, în „plimbările” de rugăciune către mormântul său, devenite tot mai dese anul ce a trecut, anul însingurării noastre, în ce mod anume Părintele este măreţ, viu dinaintea sufletelor noastre. Cred că prin omenia sa, prin aşezarea sa în cuminţenia omenească a slujirii.
Îmi pare, pe măsură ce trec anii peste mine, că Părintele e tot mai strălucitor, tot mai Părintele. Şi înţeleg astăzi mai bine decât oricând oftatul din vocea şi ochii, şi cântarea Bătrânilor ce l-au cunoscut, pe care le aşezau mereu înainte de a-ţi vorbi despre el. Părintele Iosif este un Dor de slava lui Dumnezeu ce se împlineşte în cortul de lut al trupului său martirizat de boală. Fragil şi smerit, umilit de colegialitatea arogantă, Părintele rămâne în inima mea icoană de preoţie şi luciditate sfântă. Poate că e momentul să ne gândim nu atât la cât ne-a dăruit, ci dacă putem să ne asemănăm lui în ridicarea Crucii pe umărul slujirii cu liniştea ce naşte linişte. Măreţia omului acestuia, Preotul Iosif, este inimoasa lui aşezare la îndemâna lui Dumnezeu. Uneori spin în talpa celor siguri pe Cale. Alteori untdelemn sfinţit pe rana aproapelui. Mereu egal cu sine. Evitând extremele – mai ales cele politice sau ideologizante –, fixând Oastea Domnului pe singura axă a mântuirii: Crucea Domnului Iisus Hristos.
Părintele Iosif…
Dragul, măreţul nostru smerit, dascăl de Înviere.
Pr. Constantin NECULA
