„Minuni la care nu ne aşteptam“…

„Când ai făcut minuni la care nu ne aşteptam,
Te-ai pogorât, şi munţii s-au zguduit înaintea Ta…“
Isaia 64, 3

… Demult, când primeam câte un manuscris din mâinile Fratelui Traian Dorz, „bătătorite de sapă şi de ger“, pentru a le multiplica şi când le ascundeam adeseori la sân pe drumul dintre „Satul-Fără-Nume“ şi cel cu nume de poiană, nu îndrăzneam nici măcar să visez că va veni odată vremea când opera aceasta – adunată în memorie, fărâmă cu fărâmă, „de prin lupte“ şi „de prin bezne“, şi deşertată apoi pe hârtie, după ani şi ani, tot noaptea!,–, va fi prezentată public în marile oraşe ale ţărişoarei noastre cu destin atât de asemănător cu al Poetului!… Dar „când binevoieşte Dumnezeu să se împlinească un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească“!… (Sf. Marcu Ascetul)

… Aflasem din vreme atât despre „gestaţia“, cât şi despre „naşterea“ «Dorzianei». O primisem acasă, „caldă“ încă, chiar de la autoarea ei, cu nume de floare, invitându-ne să ajungem la Lansarea cărţii în centrul celui dintâi oraş-martir al României… Pentru asta, pornisem de acasă cu câteva zile înainte de 10 noiembrie a.c., dorind să refacem – poate pentru ultima oară! – cu sufletul înfiorat, drumul bătătorit cândva şi de noi spre Livada Beiuşului… De data asta, intram în Beiuş pe lângă Cimitirul din Deal şi nu puteam să nu zăbovim o clipă lângă mormintele celor doi însoţitori ai mei spre omul lui Dumnezeu, în acel neuitat 24 iulie 1965: Părintele Teodor Heredea şi fratele Vasile Pavel… Cu o floare. De toamnă!… Cu o lumânare. Şi cu o lacrimă, poate… Veneam „să-i chemăm“ să ne însoţească şi de data asta la drum…

Pe când ajungeam în cimitirul Mizieşului, de lângă „bisericuţa albă [de] pe dealul înflorit“ cândva, nu mai era nimeni. Decât sub pământ!… Priveam printre lacrimi (şi de cer!…) la crucea albă-albă şi la chipul atât de drag şi cunoscut de pe ea. Părea că se înseninase când îl rugam stăruitor „să vină“ la Timişoara… Apoi ne-am despărţit, „în loc de fraţi, îmbrăţişând morminte“… La Livada, poarta era închisă la ora amiezii, în zi de sărbătoare. Nu mai era cine s-o deschidă!… „Tătuţa ieşise puţin prin grădină“, cum ne spunea odată, cu subînţeles, sora Nina, fiica cea mică a Fratelui Traian Dorz… Sora Florica, fiica mare, îşi poartă cu greu povara anilor şi, cum zice prorocul: „bătrânii nu mai stau la poartă“… (Plângeri 5, 14)… Aşa că am pornit îndureraţi mai departe. Spre Apus!…

La Timişoara ne ieşeau înainte două suflete alese: acelea cărora le datorăm şi apariţia, şi conţinutul «Dorzianei»: surorile Florina-Maria Băcilă şi Maria Vâtcă… Ştiind că venim prin Mizieş, aşteptau cumva nădăjduitor „să-l aducem“ şi pe Poet… Oare în ce măsură li s-a împlinit dorul?…

… De ce oare Atotînţeleptul Dumnezeu găseşte de bine să lucreze, mai întotdeauna, altfel decât socotim noi, oamenii? De ce oare pentru scrierea acestei cărţi, pe cât de necesară azi, pe atât de pretenţioasă, Domnul a ales o fiinţă atât de firavă, de la o margine de ţară – şi nu un nume cunoscut?… Nu ştim! Poate pentru că nu se găsise nimeni dintre cei în stare (!…) „să-i facă loc «Pruncuţului-Fără-Ţar㻓, ca oarecând cei din Betleemul Iudeii, până la omul cu grăjduţul de la marginea cetăţii…

Până în vara lui 2011 nu o cunoscusem pe Sora Florina-Maria Băcilă, autoarea «Dorzianei», lector universitar cu doctorat la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara… Ne-am „intersectat“ atunci prin intermediul poştei electronice, dar „glasul care-mi scria“ l-am auzit abia în vara asta!… Confesările autoarei m-au cucerit însă într-atâta, încât mă fac să cred cu tărie că „Dumnezeul Poeziei dorziene“ a găsit în ea cel mai potrivit suflet şi condei pentru începerea unei aşa măreţe lucrări, încercând să pună pe masa însetaţilor de Frumos de pretutindeni, gătită sărbătoreşte şi profesionist, opera marelui Traian Dorz. Începând cu poezia! Operă necunoscută încă marelui public din propriul său popor (!…), pentru care s-a rugat şi a plâns, a suferit îndelung şi s-a jertfit până la capăt, fără să-l trădeze, fără să-l părăsească, fără să-l dezamăgească… Îndrăznesc să-mi argumentez această convingere printr-o frază superbă şi plină de adevăr profund din «Dorziana»: „Pentru el [pentru Poet] esenţialul nu-l constituie arta [sic!…], «figuraţia», «podoabele», CI DIVINITATEA, cu lumea Sa miraculoasă, unică; fundamentală rămâne, în concluzie, PROBLEMA MÂNTUIRII OMULUI, cu etapele iniţiatice aferente întru desăvârşirea caracterului uman, DAR NU altfel decât în contextul ÎNTÂLNIRII CU DUMNEZEU, AL UNIRII DEPLINE CU EL…“ (p. 84, s.n.)

Mă întrebam apoi: De ce oare primele „ieşiri“ cu «Dorziana» a trebuit să aibă loc la Deva şi Bozovici, iar acum la Timişoara – şi nu altundeva? Iarăşi nu ştim! Poate pentru că în beciurile „fără fund“ ale Securităţii din Deva îşi au începutul «Cântările Nemuritoare»: „Cu stropul de cer, cu Semnul Lui [când vine-n zbuciumare / răspuns ÎNDELUNGATEI rugăciuni], cu o frunză căzută [în acel adânc], cu Solia vieţii mele-apuse, cu Îngerii preaiubiţi ai Serii, ai Visului şi-ai Amintirii…“ («Hristos – mărturia mea», Editura Oastea Domnului, Sibiu, Ed. a II-a, 2005, p. 266, s. şi n.n.). Şi era absolut normal CA ACOLO unde suferise Poetul atât de cumplit, începând din Ziua de Crăciun a lui 1952 şi până în 2 martie 1953, minute şi ceasuri, zile şi nopţi în anchete sălbatice şi interminabile, „să revină“ pentru a fi cinstit pe măsură de „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“ (Apoc. 19,16)… Ca oarecând Mardoheu al poporului Israel. În robie!… (Estera 6, 6-11). Iar apoi, aici, în centrul Timişoarei, de unde a pornit flacăra Revoluţiei din 1989 şi unde au căzut cei dintâi eroi şi martiri ai României moderne… Aici, nu departe de Caransebeşul cu închisoarea în care ajunsese Poetul, de la Deva, prin Lagărul Ghencea… Aşa găseşte cu cale Dumnezeul Savaot; slavă veşnică Înţelepciunii Lui, nepătrunsă de mărginita noastră minte!…

… Lansarea «Dorzianei» la Timişoara a avut loc pe str. Gheorghe Lazăr, nr. 10-12, în „Casa «Adam Műller Guttenbrunn»“ (fie binecuvântat generosul proprietar!…), într-o sală modernă, dar şi intimă… Fusese gândită să dureze două ceasuri, dar abia după trei se ajungea la final. Şi părea că nu fusese prea lungă!… Au vorbit cu căldură, fără să obosească auditoriul: Conferenţiar universitar dr. Valy Ceia, Conf. univ. dr. Simona Constantinovici, „tânărul pensionar“ prof. Iosif Băcilă, prof. dr. Lazăr Anton, autorul celei de-a doua cărţi lansate: «Rolul religiei în dinamica identitară a comunităţilor», Editorul Corina Victoria Sein, Prof. univ. dr. Nicolae Popa, Lector universitar dr. Florina-Maria Băcilă şi părintele Zaharia Pereş, Consilier cu probleme culturale la Arhiepiscopia Timişoarei, aducând binecuvântarea şi felicitările Î.P.S. Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan al Banatului…

Ascultam mărturisirile acestor oameni de înaltă cultură, descoperindu-l pe Poetul Traian Dorz şi elogiindu-l cum nu ştiau mai frumos – şi nu ştiu de ce gândul mi s-a dus la un episod descris de Sf. Evanghelie după Ioan, în cap. 12, 20-23, când nişte greci veniţi la Ierusalim să se închine, se apropiaseră de ucenicul Filip cu rugămintea: „Domnule, am vrea să vedem pe Iisus!“, la care, Mântuitorul a răspuns: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului…“. Făceam o comparaţie dureroasă între dorinţa UNOR STRĂINI de a-L cunoaşte pe Mântuitorul şi atitudinea potrivnică a mai-marilor poporului lui Israel faţă de Acela ale Cărui lucrări şi minuni nemaivăzute, neputându-le imita ori contesta, le judecau fără milă, le interpretau tendenţios şi le condamnau cu necruţare. Până L-au osândit pe El Însuşi. La moarte! Pe Cruce… (De ce oare Mântuitorul repeta adeseori: „Cine are urechi de auzit, să audă!“?).

Pentru a diversifica programul, autoarea, împreună cu prietena ei bună, au conceput câteva momente artistice. În cel dintâi, Luminiţa Safta, absolventă a Facultăţii de Muzică din Timişoara, înveşmântată în preafrumoase straie populare bănăţene, a interpretat colinda „Pe drum lung“ şi cântarea „Jos pe crucea răsturnată“. Al doilea, Grupul coral «Dorziana», pregătit special pentru acest moment şi constituit din membri ai Coralei „Memorial“ – Timişoara, coordonat de prof. Gianina Strugaru, din Lugoj, a interpretat un colind, apoi, cântarea „Coboară, seară mult dorită“, pe versurile Poetului, din vremea deportării în Bărăgan, iar melodia de fratele Valer Irinca, şi, în urmă, cântarea „Vecernie“, de fratele Ille Ionatan, iar melodia de fratele Paul Dincă, toate în aranjament coral pe 4 voci, de Conf. univ. dr. Mihai Şerban Ungureanu-Pamfil. Al treilea moment artistic, o cântare dulce pentru copii – şi nu numai!… –, „Numai cei cu gând curat“, interpretată cu glas cristalin de eleva Iulia-Andreea Anton, acompaniată la orgă de tatăl ei, prof. dr. Lazăr Anton.

Desigur, pe întinderea limitată a unui articol, îmi este cu neputinţă să redau chiar şi „telegrafic“ tot ce s-a spus atunci! Încerc să inserez doar câteva gânduri răzleţe, dintre care unele seamănă mai mult a cugetări: „Poezia e efectul GÂNDIRII… Poezia izbuteşte ceea ce proza dintotdeauna aspiră…“. „A interpreta textul, înseamnă A-L SIMŢI în articulaţiile sale ontologice, gnoseologice, stilistice“. „Adevărurile cele mai puternice şi mai străvezii au nevoie DE LUPTĂ pentru a fi acceptate“. „Dorziana s-a bucurat de un succes enorm în Salonul de Carte de la Deva“. „Numai dacă trăim ÎMPREUNĂ, dacă NE PASĂ unora de alţii, DACĂ VREM să ne înţelegem, ne putem da seama de puterea miraculoasă a Cărţii… Cartea este dovada altruismului!“. „Dacă sala e plină, e un merit al autorilor…“. „Banatul este Ţara Corurilor şi a fanfarelor, Ţara simţământului artistic“. „Poezia religioasă românească a existat dintotdeauna, numai că manualele şcolare de dinainte de ’89 n-au făcut referire la ele… Niceta de Remesiana este considerat primul poet religios român cu scrieri în limba latină, primul autor de imnuri de la noi. Apoi, Mitropolitul Varlaam, Neagoe Basarab, Dosoftei, cu a sa Psaltire în versuri, până la Eminescu şi la cei de după el…“. „«Dorziana» este una dintre primele cărţi dedicate lui Traian Dorz…“. „Toate confesiunile religioase cântă pe versuri de Traian Dorz, dar unii «uită» să-i spună numele…“. „«Dorziana» este o carte grea…, una care se citeşte greu, pentru că face trimitere la sute de scrieri religioase din întreaga lume…“. „În cazul lui Traian Dorz, cercetarea stilistică are în vedere un poet care a făcut din credinţa sa O VIAŢĂ ce a depăşit starea religioasă prin naşterea poeziei“. „Toţi ne întoarcem la un moment dat cu faţa spre Dumnezeu. Suferinţa ne apropie de El…“. „Nu vom înţelege cartea Florinei [Băcilă] decât printr-o întoarcere în interiorul cel mai adânc al fiinţei noastre… Ea nu traduce cuvintele într-o altă limbă, ci cântăreşte, selectează şi vede ceea ce un ochi obişnuit nu poate vedea… A ajuns să cunoască textele lui Traian Dorz ca pe o limbă: «limba dorziană»…“. „Când intri în profunzimea «Dorzianei» îţi dai seama că intri într-o enciclopedie“. „Poetul nu lasă niciodată în uitare pe cea care ne este Mamă şi Călăuzitoare: Maica Domnului. Simte acest dor după ea aşa cum se vede un om călătorind prin lume cu Hristos de-o mână şi cu Maica Domnului de cealaltă…“. „Florina Băcilă a reuşit să facă ceva extraordinar: s-a trezit în faţa unui univers la care nu lucrase nimeni într-un mod sistematic, pragmatic, literar-artistic… Această muncă a ei prin universul lui Traian Dorz va fi una care va da un nume literaturii româneşti, şi undeva sus va străluci o stea pentru Poet…“. „Oastea Domnului este o mişcare pe care oamenii n-o ştiu, n-o înţeleg şi n-o cunosc. O cunosc doar cei care sunt în ea, care vin în biserică… Oastea Domnului este un aliat de nădejde al Bisericii Ortodoxe. Aşa a fost creată de către Părintele Iosif Trifa… De câte ori particip la o adunare a Oastei, văd multe lacrimi în ochii oamenilor care vin, cântă şi recită poeziile lui Traian Dorz, iar când se încheie adunarea, pleacă mult mai veseli. Lacrima naşte zâmbetul, naşte speranţa…“.

Şi acum, câteva din gândurile autoarei: „De opt ani şi jumătate mă gândesc la momentul acesta!… «Dorziana» e o poveste frumoasă, aplicată filologic, una care vine să aducă în sufletul cititorului valenţele stilistice ale limbajului dorzian, arătând cum anume se transpune poetic experienţa relaţiei dintre om şi Dumnezeu, în perspectiva Eternităţii… Poezia lui Traian Dorz este una profund militantă, profetică, o poezie luminoasă, strălucitoare, scrisă de un poet care nu a fost înregistrat în majoritatea dicţionarelor literaturii noastre şi de poezie artistică religioasă, deşi creaţiile sale lirice sunt cunoscute şi apreciate de cititori de toate vârstele, din toate confesiunile creştine de aici şi de pretutindeni… Povestea «Dorzianei» începe în urmă cu două mii de ani, atunci când o Dragoste Specială a coborât printre noi, pământenii, într-o noapte pe care noi o numim «de Crăciun»… Sau, poate, a început acum nouăzeci de ani, atunci când «Cânta o pasăre măiastră,/ de Golgota duios cânta…». Sau în urmă cu un veac, într-o noapte de Crăciun, când «era şi nor, şi noapte, şi iarnă, şi război…». Sau, cine ştie, poate mai aproape de noi, când auzisem de opera Poetului Traian Dorz, fără să-l gust prea mult, pentru că un text care nu-ţi este corespunzător «livrat», nu poate fi gustat aşa cum merită… Sau, în luna mai a anului 2008, când răsfoiam o carte de poezii [«Din cele mai frumoase poezii», Editura ’Traian Dorz’, Simeria, 2004] şi când un suflet drag îşi mărturisea momentul de cumpănă al vieţii sale, poate cel mai greu… Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar în luna august a anului 2008 am făcut primele fişe la volumul «Osana, osana». Era un volum care mă încânta prin muzicalitatea versurilor… După ce l-am terminat, am zis: Punct! Şi acum?… Mi-am dat seama că nu deţineam toată opera poetică a lui Traian Dorz… Ea apăruse în ediţii de popularizare, în tiraje foarte reduse, care n-au putut fi puse la îndemâna marelui public. Am colindat cu gândul ţara în lung şi în lat, gândindu-mă cum aş putea să recuperez TOATĂ opera Poetului, ca să văd ce dimensiune are. N-a fost uşor!… Mi-am dat seama că am două soluţii: ori să nu lucrez deloc, ori să mă încumet a veni în faţa filologilor din lumea întreagă cu o cercetare ştiinţifică, realizată pe ediţii de popularizare, şi nu pe ediţii critice ale operei lui Traian Dorz, pentru că o ediţie critică nu există şi nu poate exista deocamdată… Aşa a apărut primul studiu dedicat limbajului poetic dorzian, intitulat «Dativul adnominal în volumul ’Osana, osana’»!…

În 2012 m-am încumetat să prezint la Colocviul timişorean «Comunicare şi cultură în Romania europeană», un studiu dedicat termenului poetic «măiastră» din poezia lui Traian Dorz… În sală era Profesoara Ileana Oancea, care m-a şi întrebat: «UNDE l-ai găsit pe Traian Dorz? DE CE noi n-am ştiut de el?» N-am ştiut să-i răspund!… Dar i-am promis că de acum înainte o astfel de întrebare nu mi se va mai pune!… În 2013 am participat la Conferinţa Internaţională de Onomastică de la Baia Mare… Moderatorul secţiunii era Prof. univ. Gheorghe Chivu. Am vorbit atunci despre volumul «Minune şi Taină» şi despre personalitatea Fecioarei Maria oglindită în acest volum. La sfârşit, profesorul a spus: «Bine, bine, reţinem ideile, dar aş vrea să te întreb: «Ai în plan o ediţie critică a poeziei lui Traian Dorz?». Am simţit că-mi coboară cerul pe umeri sau că ar fi mai bine să intru sub pământ… CUM să-i explic Profesorului Chivu problema drepturilor de autor?… M-a întrebat apoi dacă există un muzeu sau o casă memorială a lui Traian Dorz. Ar fi vrut s-o viziteze… Şi la această întrebare am rămas fără răspuns… În 2014, Anul Centenar Traian Dorz, am avut curajul şi bucuria de a organiza la Timişoara o manifestare culturală pe care am intitulat-o «Un veac de Cântări nemuritoare»… O voi parafraza pe colega mea, Mirela Borchin: «Amintirea lui Traian Dorz va dăinui atâta timp CÂT ABSENŢA SA VA DUREA ŞI VA CONTA!…». În 2015 am decis să pot concepe un volum care să confere o primă imagine a valenţelor stilistice legate de textul dorzian. Maria Vâtcă, sufletul drag despre care e vorba, mi-a spus: «Nu poţi încheia această carte, pentru că lipsesc trei teme fundamentale: ’Dorul, Moartea şi Nunta’!». Am lucrat pe brânci lunile trecute astfel încât să nu lipsească cele trei teme grele ale poeziei dorziene şi am reuşit să le încadrez în volumul pe care-l avem la îndemână. Aici îmi amintesc de o vorbă a marelui Einstein: «Le mulţumesc tuturor celor CARE NU m-au ajutat în viaţă! Datorită lor am reuşit pe cont propriu…». Eu n-am reuşit pe cont propriu, dar am avut în permanenţă sprijinul Celui pe care L-a adorat Traian Dorz toată viaţa…

Am fost întrebată ce a fost cel mai greu când am scris «Dorziana»: munca, lipsa informaţiilor, lipsa sprijinului?… Cel mai greu a fost impactul sufletesc, pentru că nu poţi să scrii despre poezia lui Traian Dorz dacă nu empatizezi cu ea… Nu poţi scrie despre poezia lui Traian Dorz din confortul maxim al vieţii de zi cu zi… E greu să scrii despre moarte, când eşti «la vârsta nemuririi»… E greu să scrii despre dragostea lui Dumnezeu de care trebuie să fii convins, pe care trebuie să o crezi sincer ca să-l poţi convinge şi pe cititor… E greu să scrii despre o poezie creată în memorie, cu cătuşe la picioare, şi să le-o oferi unor oameni cărora le e greu azi să memoreze chiar şi o singură poezie…

Azi e Sărbătoarea «Dorzianei», aproape Logodna «Dorzianei»… E sărbătoarea unei mari întâlniri, care mi-a schimbat viaţa şi parcursul profesional. Nu ştiu dacă sunt mai bună sau mai rea acum, dar cu siguranţă nu mai sunt aceeaşi!… Abia acum mi-am dat seama ce înseamnă fenomenul unic dorzian, fenomenul liric… Şi cred că abia acum începe studiul concret, studiul pe larg al unei astfel de poezii speciale, o poezie făcută în închisoare… M-am întrebat de multe ori: cum aş putea scrie despre poezia lui Traian Dorz, o poezie autentică, sinceră, reprezentativă. Şi am căutat argumente în opera lui: «Sunt patru condiţii care se cer neapărat oricărui autor», zice Traian Dorz. «Fie că creează o melodie, o poezie, un eseu, un gând sau un tablou frumos pentru Dumnezeu. Aceste patru condiţii sau chiar cinci sunt: A munci cel mai mult. A te ruga cel mai mult. A iubi cel mai mult. A suferi cel mai mult. A plânge cel mai mult… Nu există ceva nemuritor şi de valoare care să nu fi ieşit din aceste cinci sau patru condiţii… Fără acestea, literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, lacrimile nu răsar…».

Poezia lui Traian Dorz nu este una interconfesională, nici măcar ecumenică, este una supraconfesională… Întreaga noastră cultură are nevoie de opera lui Traian Dorz, are nevoie de această restituire, ca versul dorzian să fie integrat în antologiile de poezie religioasă şi să ajungă în diverse moduri sub ochii cititorilor… Au început colegii să-mi spună Dorziana… Şi să mă întrebe tot mai des: «Ce mai face Traian Dorz?» Nu ştiu, zic, l-am trimis puţin de lângă mine!… Asta când nu scriam. Sau: e bine, merge înainte!, când scriam. Şi totuşi, aşa cum scria Marin Preda: «O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii, va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor, care curge subteran prin veacuri şi-l face nepieritor». Poezia lui Traian Dorz nu va dispărea, ci va fi din ce în ce mai prezentă. Cântările lui vor rămâne nemuritoare, precum nemuritor e Cel ce le-a inspirat…»“.

A recitat apoi, cu un glas tremurând ce semăna cu al Fratelui Traian, poeziile «De dragul Tău, o, Dulce Dor» şi «Din harfa unei fără seamăn», după care sala a izbucnit în aplauze îndelungi, ceea ce a făcut-o să mai adauge profund emoţionată: „Toate aceste aplauze i se cuvin lui Traian Dorz, Poetul care n-a putut să-şi vadă nici un volum publicat în ţară, timp de aproape cincizeci de ani… Care nu s-a putut bucura de o lansare de carte şi care scria în condiţiile amintite… Poetului pe care l-am dus săptămâna trecută la Uniunea Scriitorilor prin intermediul Editurii Excelsior Art… Şi mai cred că toate aceste aplauze I se cuvin Celui care l-a inspirat permanent pe Traian Dorz, Celui care m-a inspirat şi pe mine în permanenţă… Nu ştiu dacă ştiţi ce înseamnă să visezi ani de zile la câteva minuni!… Se cheamă că mie mi s-a îndeplinit visul acesta frumos… Oricâte piedici sau impedimente au fost, nu pot să zic că aş lua-o de la capăt, ci că voi continua!…».

… Fiind aşezat undeva prea în faţă, n-am putut vedea, decât puţin, OCHII participanţilor la „Logodna «Dorzianei»“. Am simţit însă că INIMILE multora erau nu doar mulţumite, ci fericite după „miruirea cu mir de nard… dorzian“!… Cules nu de prin oaza cu „viile din En-Gaddi“ (C. Cânt. 1,14), ci dintr-un ţinut pustiu, dintr-o singurătate plină de urlete înfricoşate… (cf. Deuter. 32, 10). De prin „văgăuni“ şi „morminte bine pecetluite“, adevărate locuri „de blestem şi de stafii, şi de ziduri care gem“, în care „nimic afar’ DE FIARE [sic!…] n-a pătruns“, necum „ochi de oameni“!… Şi mi-am zis: dacă „sângele martirilor este sămânţa creştinismului“, atunci comoara şi binecuvântările de care ne bucurăm noi azi sunt cu siguranţă rodul uriaşului rug de jertfe date ieri, de-a lungul şi de-a latul ţării. ALŢII s-au ostenit! Noi am intrat în osteneala lor… (Ioan 4, 38).

A doua zi, eram petrecuţi cu duioşie de scumpele noastre surori până la marginea dinspre răsărit a cetăţii Timişoarei… Ne pusesem de gând să urcăm – poate pentru ultima dată – până la Certege, la casa în care s-a născut Părintele Iosif Trifa… Era o zi frumoasă de toamnă târzie – şi pe când urcam de la Câmpeni, pe Valea Caselor, parcă „tot soarele-nserării se prelingea prin crânguri / ne-mbrăţişa fiinţa şi se topea pe noi…“. Poarta de la drum era închisă: nu era nimeni acasă!… Priveam cu nostalgie la „Troiţa maramureşeană“ de lângă intrare… Parcă străjuia casa singuratică în care se născuse şi crescuse, tot singuratic, „copilul-minune“ care avea să devină Părintele unei mulţimi al cărei număr îl ştie numai Domnul!… După ce am dat un telefon, am reuşit să intrăm în clădirea nouă, ridicată prin truda zdrobitoare a multor fraţi ostaşi. Mai ales din zona Moldovei!… Noaptea cobora lin peste întinderea munţilor din preajmă. Din loc în loc licărea în beznă câte o luminiţă: semn că prin acele pustietăţi mai trăieşte cineva. Încă!… Apoi am pus mâna pe Psaltire… În urmă, gândul mi-a zburat departe, la Betania din Răsăritul îndepărtat şi la vremile de oarecând când Domnul venea adesea acolo unde Îl „aşteptau iubiţii: bucuroasă, Marta,/ prieteneşte, Lazăr, lăcrimând, Maria…“. Stări asemănătoare fuseseră cândva şi aici în Apusenii aceştia, când chiar în casa asta încuiată acum veghea o mamă cu Psaltirea ei la căpătâiul pruncilor primiţi de la Dumnezeu. Până într-o zi, când mama s-a dus la odihnă, iar tânărul Iosif, la şcoală şi la chemarea sa unică… Într-un fel, atunci „S-a sfârşit duioasa, dulcea lor poveste,/ s-a plecat portiţa, s-a uscat scumpia,/ dus de mult e Lazăr [a se citi Iosif!…], Marta nu mai este,/ plânge-n casa goală, singură, Maria…“.

Dimineaţa venise mohorâtă… Pe când ne pregăteam de plecare, văile erau învăluite în ceaţă densă. Încercăm să mai privim o dată prin ochii ferestrelor în cele două încăperi ale casei de lemn cu uşa zăvorâtă… (Mai făcusem asta cândva, dar fără succes, la uşile încuiate ale Moscheii Omar din Ierusalim…). În urechi ne răsuna acum nerăspunsul durut al surorii Florina-Maria Băcilă la întrebarea unui profesor universitar dacă există o „Casă memorială «Traian Dorz»“ (sau, zicem noi, una «Preot Iosif Trifa»)… Amenajate specific. Şi deschise însetaţilor DUPĂ DUHUL lor… Există? Da! Aşa să fie!…

Slăvit să fie Domnul!

Un peregrin