II Corinteni 6, 16-18; 7, 1
Ne aţintim atenţia asupra Templului lui Dumnezeu – Biserica – şi suntem marcaţi de măreţia şi frumuseţile ei, atât din punct de vedere dimensional, cât şi arhitectural, dar şi de pictura interioară în care găsim ordine, echilibru şi frumos. Regăsim, de fiecare dată, în sfintele noastre Lăcaşuri, pacea şi bucuria sufletească de care avem nevoie astăzi în lumea tulburată în care ne trăim viaţa de zi cu zi.
Biserica, pusă în mijlocul comunităţii, este şi astăzi o „oază” în care parcă intrăm într-o altă lume. O lume care nu mai priveşte pământul, ci o lume care priveşte Cerul, a ceea ce va să fie. Biserica este şi trebuie să rămână, pentru fiecare creştin, un loc al întâlnirii noastre, a celor de jos, cu cele de sus, cu Sfinţii şi cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am putea spune: Biserica este uşa care se deschide către Cer, precum şi credinciosul trebuie să fie un indicator care să arate o „altfel” de lume!
Templul inimii noastre
A m descris, în câteva rânduri, imaginea materială a Bisericii tocmai pentru a afla o legătură duhovnicească între locaşul în sine şi trupurile şi sufletele noastre, care, aşa cum se menţionează de către Sfântul Apostol Pavel în versetul 16, sunt sau ar trebui să fie „Temple” în care Dumnezeu să locuiască.
Biserica este construită pe o temelie înaltă. Prezintă mai multe scări care fac posibil accesul pe uşa de intrare în locaşul în care se adună credincioşii. Am întâlnit şi Sfinte Biserici care nu aveau o temelie înaltă, dar acestea erau aşezate pe un amplasament mai înalt, o zonă care impunea un anumit efort pentru a fi vizitată. Din descrierea de mai sus înţelegem că, şi pe plan duhovnicesc, trebuie să fie tot aşa. Temelia „Templului” nostru duhovnicesc trebuie să fie Credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos (I Corinteni 3, 11), acea credinţă înaltă care nu lasă să se zdruncine „clădirea” sufletului nostru ori de câte ori vin vânturile şi ploile încercărilor şi ale ispitelor. Dintr-un alt punct de vedere, putem înţelege că înseamnă a te înălţa, a te deosebi de toate lucrurile comune, a ieşi din zgomotul şi preocupările lumii acesteia, din idealurile ei josnice şi efemere (II Corinteni 6, 17). Înseamnă a-ţi atinge scopul pentru care ai fost creat mai presus de materie şi plăcerile trecătoare ale vieţii. Ce poate fi considerat „necurat” decât numai ceea ce este fără Dumnezeu, fără smerenie, fără dragoste şi fără celelalte virtuţi. Începând de „aici” vom putea să construim „zidurile”, cu „cărămizile” faptelor bune, ale smereniei şi ale iubirii, acele „cărămizi vii” care nu sunt din lumea aceasta şi care nu se vor mai dărâma niciodată. Acesta este scopul cel mai înalt, cel mai măreţ, şi cel mai frumos, prin care poate ajunge sufletul nostru, dacă se naşte din nou, dacă ajunge să ia fiinţă în Hristos.
Împãrãția lui Dumnezeu
Numai în Hristos, sufletul se poate înnoi, crescând tot mereu, aşa precum cresc zidurile unei Biserici, care se clădesc până la desăvârşirea lor de către „Meşterul zidar” – Cuvântul lui Dumnezeu. Prin Hristos-Cuvântul, noi ne putem desăvârşi, aflând care trebuie să fie lărgimea şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea „construcţiei” noastre sufleteşti, punând în practica vieţii toate acestea (Efeseni 3, 18). Când Mântuitorul Iisus Hristos a fost întrebat de farisei despre când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Acesta le-a răspuns: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Fariseii se aşteptau să vadă o împărăţie aici, pe pământ, dar Mântuitorul le arată această împărăţie ca o împărăţie personală, lăuntrică. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu personal! El vrea să trăiască în noi, să-Şi arate faptele Sale cele bogate, dar şi Chipul Său cel blând, începând chiar cu viaţa mea. Dacă ajung să înţeleg mântuirea ca pe o mântuire colectivă, eu atunci pierd valoarea personală a Jertfei Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum frumos clarifică Sfântul Apostol Pavel, la I Timotei capitolul 1, versetele 15 şi 16: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţă veşnică.”
Cele trei înãlțimi
R evenind la Sfintele noastre Biserici, observăm că acestea îşi închid zidurile înălţate către cer cu trei turle, de înălţimi diferite. Două mai mici şi turla cea mare, centrală, mult mai înaltă ca înălţime, care, la rândul lor, se termină cu cota cea mai înaltă a construcţiei, cota la care se află amplasată Crucea. Aşa este şi în plan duhovnicesc! Asemenea celor trei turle ale Sfintei Biserici, şi în viaţa creştinului trebuie să se înalţe cele trei virtuţi, de la I Corinteni capitolul 13:
„…Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Dragostea aceea din care se naşte frumos şi deplin Jertfa, acea Jertfă mărea ţă care are ca finalitate Învierea şi viaţa de veci.
Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos să ne ajute pe fiecare să trăim dragostea la cotele ei cele mai înalte, dar şi celelalte sfinte virtuţi, aşa cum le regăsim la toţi Sfinţii, ca astfel să ajungem şi noi să fim fii şi fiice ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh! Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Fratele Cristi MISTREANU
