1. Fiecare om îşi are Hristosul pe care şi-l merită.
Cine are un cuget curat, un duh smerit, o inimă sinceră, o minte sănătoasă, o umblare sfântă, o viaţă ascultătoare de Dumnezeu, acela Îl are pe Hristosul Cel Adevărat, smerit, iubitor, luminos şi sfânt.
Cine are o inimă neascultătoare, o fire ambiţioasă, o umblare dezbinătoare, o vorbire prefăcută sau vicleană, o viaţă răvăşită şi rătăcită, acela are un hristos mincinos, înşelător şi dubios ca şi el.
Chipul dumnezeului fiecăruia se oglindeşte pe chipul său sufletesc, se vede pe felul de viaţă, pe toată umblarea şi lucrarea sa.
2. Dacă Hristosul Cel Adevărat este Dumnezeul şi Stăpânul tău, tu vei fi ceva asemănător cu El.
Vorba ta va semăna cu a Lui,
inima ta, duhul tău, gândurile şi cugetele tale vor fi asemenea alor Lui.
Şi tu vei merge pretutindeni lipit de El,
după cum un magnet puternic duce lipit de el firul de fier pe care l-a smuls din praful sau noroiul de unde zăcuse înainte.
3. Plata păcatului nu este numai moartea cea trupească de la capătul zilelor celui păcătos.
Şi nici numai moartea şi osânda, şi uitarea din existenţa cea veşnică, de după Judecata cea din Urmă…
ci este chiar şi în această existenţă de dinainte de aceste două morţi înfiorătoare,
în această existenţă nefericită, cu atât mai mult cu cât spurcăciunea patimilor rele şi scârboşenia urmărilor acestora sunt mai respingătoare decât haznaua şi mai greţoase ca viermii din ea.
Căci păcatul târăşte după el în spurcăciune pe omul lui, după cum îşi duce o scroafă puii ei prin mocirlă după ea.
4. Viaţa veşnică se găseşte numai în Hristos Domnul nostru,
după cum lumina se găseşte în soare sau sunetul în instrument.
Acela care trăieşte în Hristos va fi totdeauna o lumină – după cum cine este un instrument va avea totdeauna un sunet.
5. Nici un credincios adevărat nu s-a mântuit singur, ci numai împreună şi cu alţii.
Nici unul din nesfârşita mulţime a biruitorilor a¬junşi în strălucirea Slavei veşnice n-a ajuns acolo numai cu propria lui mântuire – ci şi cu a altora…
După cum şi Mântuitorul nostru nu S-a suit în ceruri numai El Singur cum venise din ceruri, – ci, când S-a întors înapoi la Tatăl, a intrat prin Arcul de Triumf al Veşniciei în fruntea unui nesfârşit popor de răscumpăraţi ai Săi.
El era doar Pârga celor Adormiţi.
Cel dintâi dintre mulţi (I Cor 15, 20).
6. Fiecare credincios adevărat intră în cer în fruntea unui număr de alţi fraţi şi surori chemaţi de el la Dumnezeu
– şi aduşi de râvna şi de ostenelile lui la mântuire…
7. În cer nu intră singur decât cel mântuit în ultima clipă, cum a fost tâlharul de pe cruce. Cel care nu mai are nici o zi de viaţă şi nici un prilej să-i mai cheme şi pe alţii,
să se mai roage şi pentru alţii,
să mai facă tot ce poate pentru ca şi alţii să vină la Iisus împreună cu el…
Ce tristă este mântuirea singur!…
8. Ce faci pentru mântuirea neamului nostru, pentru Biserica noastră, pentru credinţa şi familia noastră?
Ce faci pentru familia ta, pentru copiii tăi, pentru soţul tău, părinţii tăi, fraţii şi surorile tale?
Ce faci tu pentru satul sau oraşul tău, pentru patria ta şi pentru generaţia ta înaintea lui Dumnezeu şi în Numele Lui?
Doreşti tu fierbinte mântuirea tuturor semenilor tăi şi te rogi tu necurmat lui Dumnezeu pentru aceasta?
Sau nici nu te-ai gândit la asta până acum?
Dacă nici nu te gândeşti la mântuirea ta, este un semn dureros că nici tu nu o ai.
9. Niciodată eu nu voi putea fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos dacă mai întâi nu sunt un bun membru al bisericii din oraşul ori satul meu,
al adunării din localitatea mea,
al familiei frăţeşti între care m-am născut din Duhul Sfânt.
10. Niciodată nu te vei mântui nici tu pe tine dacă nu vei căuta cu tot dinadinsul să-i duci şi pe alţii la mântuirea lor.
Cine se roagă numai pentru sine şi cine urmăreşte numai folosul său, – acela este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
O adevărată bucurie şi plăcere pentru Hristos este numai acela care face totul pentru mântuirea şi fericirea veşnică a altora.
11. Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii.
Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.
Râvna este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări.
Orice lucrare a inimii fără o bună îndrumare a minţii este ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună.
O astfel de maşină, cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atâta se va prăbuşi mai curând şi se va nimici mai total.
12. O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment, – are totdeauna nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede, înţe¬leaptă şi cumpătată a unei inteligenţe sănătoase,
călăuzită şi ea de adevărul învăţăturii drepte şi sănătoase.
13. O lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea,
oricât de limpede i-ar fi învăţătura
şi oricât de drept i-ar fi drumul,
– fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos, va îngheţa pe loc,
– ca o maşină perfectă, dar fără o energie care să-i dea mişcarea şi tăria…
14. Nici râvna fără pricepere, nici priceperea fără râvnă…
Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.
Nici inima fără braţ, nici braţele fără inimă.
Nici picioarele fără ochi, nici ochii fără picioare,
– ci numai împreună aceste daruri dumnezeieşti trebuie mereu să le cerem şi să le avem.
Fiecare la locul său, la timpul său şi la slujba sa.
Aceasta atât în umblarea fiecăruia dintre noi, cât şi în lucrarea şi umblarea noastră a tuturor împreună, – ca trup al lui Hristos format din toţi.
15. Ce bine-i când râvna noastră este îndrumată de înţelepciune şi ascultă de ea!
Şi ce bine-i când priceperea noastră e însufleţită de râvnă şi umblă împreună cu ea!
Atunci toată lucrarea noastră este bună şi frumoasă.
Şi bună înăuntru, şi frumoasă în afară.
16. Înţelepciunea este tot un dar al Duhului Sfânt, cum este şi Dragostea.
În înşiruirea acestor daruri descrise la I Corinteni 12, 8-10, darul înţelepciunii este pomenit în fruntea celorlalte…
Poate şi pentru că, oricâte [ar fi] celelalte daruri, dacă nu sunt îndrumate de o pricepere plină de lumina Duhului Sfânt, nu numai că nu vor şti cum să lucreze cu cel mai bun folos, dar ar putea să lucreze chiar în cel mai rău fel.
17. Nu-i alungaţi dintre voi pe fraţii înţelepţi şi nu-i dispreţuiţi.
Nu lepădaţi sfaturile lor şi nu vă grăbiţi să-i judecaţi cu asprime când ei caută să vă arate drumuri pe care voi încă nu le vedeţi.
Ascultaţi-i când ei caută să vă facă să primiţi adevăruri pe care voi încă nu le înţelegeţi.
Dacă ei sunt în adevărul învăţăturii de la început şi trăiesc în legătura dragostei frăţeşti, – străduiţi-vă să primiţi şi lumina lor şi să umblaţi în această lumină pe drumurile duhovniceşti. Căci ei sunt ochii voştri.
Şi vai de trupul care nu-şi ascultă ochii.
18. Vremile sunt în continuă schimbare cum sunt ţinuturile prin care călătorim. Iar trebuinţele Lucrării Domnului se modifică şi ele după vremile pe care le străbatem.
De aceea şi felul de lucru trebuie îmbunătăţit mereu, pentru un spor cât mai bun.
Cei ce văd mai departe ne sunt de trebuinţa cea mai mare…
Mai mult decât cei ce văd numai prea aproape.
19. Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu ştie nimic, – ci este atunci când ştie rău.
Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul… Căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care ştie, îl va întreba şi îl va afla.
20. Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredinţat că este pe drumul cel mai bun.
Acela nu numai că nu va mai întreba şi nu va mai asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, – dar chiar îi va dispreţui pe toţi cei ce nu vor merge pe drumul lui. Şi îi va osândi ca fiind toţi nişte rătăciţi.
Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuşi nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit şi încăpăţânat la pieirea sa, nemaicunoscând pe nimeni.
Aceasta este mândria care merge totdeauna înaintea prăbuşirii.
Doamne Iisuse, Te rugăm, dă-ne ochii curaţi care să ne înştiinţeze şi picioare smerite care să-i asculte.
Amin.
,Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
